Cannes 2023: Refugiu sigur: muzica și cinefilia
Data publicării:
Autor: Corespondență de la Magda Mihăilescu
WhatsApp
Cadru din filmul Frunze moarte, cu AlmaPoysti și catelul Chaplin
Cadru din filmul Frunze moarte, cu AlmaPoysti și catelul Chaplin
Titlul filmului lui Aki Kaurismaki, Les feuilles mortes (în traducerea franceză) nu este un capriciu fără nicio noimă. Chiar auzim atât de cunoscuta șansonetă a lui Joseph Kosma, pe versurile lui Prévert.

Și încă la final, când dăm să ne despărțim de ecran, însosiți de un glas învăluitor. Kaurismaki iubește muzica, știm asta demult, dar de data aceasta cântecele – și sunt mai multe - par un fel de a ocroti umila viață a personajelor sale, aruncate – nu avem idee cum – la marginea societății, într-o țară ca Finlanda, altfel prosperă.

Muzica și culorile care iau ochii, roșul și verdele simetric dispuse, operațiune atât de dragă și lui Almodovar. Două ființe fără nimeni pe lume se întâlnesc într-o discotecă. Timp au, pentru că Ea, Ansa și El, Holappa sunt mai mereu alungați din amărâtele lor de slujbe (spălătoare de vase, cărător de materiale), fie pentru că femeia și-a însușit o caserolă cu mâncare care oricum urma să fie aruncată la coșul cu produse expirate, fie pentru că bărbatul nu se poate despărți de sticla cu vodcă. Kaurismaki este ultimul cineast pe care ni l-am putea imagina angajat pe fronul demascărilor, al arătării mustrător cu degetul.

Nu acuză, doar constată. Doar își surprinde personajele în momentele nefericite ale vieții lor. Nu l-am mai întâlnit pe creatorul finandez de mai bine de un deceniu, de la Le Havre (2011). Pare că în timpul scurs nu a făcut altceva decât să-și șlefuiască stilul de cineast unic în felul său, de constructor paradoxal, care « urăște mișcarea ce deplasează liniile » (m-am întrebat de multe ori dacă a avut vreodată în minte cunoscutele versuri ale lui Baudelaire, Je hais le movement...).

Sala de cinema, vazuta de Kaurismaki ca refugiu sigur

Minimalismul său de zgârcit cu metodă s-a convertit acum într-o admirablă miniatură. Nu cred că există personaje mai înțepenite decât cele kaurismakiene, dar care să aibă îndeajuns viață în ele, încât să poată transmite ca puține altele sentimentul de solitudine fără urmă de disperare. Sunt stângace, își dau întâlniri fără a-și spune numele iar hârtia pe care El a notat numărul Ei de telefon este luată de vânt. Nu-i ajută nici vremurile.

Decum intră în casă și aprinde televizorul, Ansa nu dă decât de jurnale despre războiul din Ucraina. Poate la cinema să aibă parte de altceva, dar și acolo nimeresc peste un film cu zombi, The Dead Don‘t Die, al lui Jim Jarmush cu care, de altfel, s-a deschis Cannes-ul în 2019. Prilej pentru Kaurismaki de a face haz de necazurile cinefiliei zilelor noastre : « Filmul ăsta îmi amintește de Jurnalul unui preot de țară, al lui Bresson », zice unul care vrea să se dea mare cunoscător. « Mie mi se pare că seamănă cu Bande à part, de Godard »        nimerește altul cu oiștea în gard.

Vezi și: Miracolele se trăiesc cu ochii închiși

Când vine vorba, însă, de Chaplin, nu mai e de glumit. E drept, cățelul, inevitabilul cățel de stradă din filmele lui Kaurismaki, se numește Chaplin. Poate pentru reaminti, dacă mai era nevoie, descendența unuia dintre cele mai frumoase finaluri văzute în această ediție: cei doi, El cu un picior în ghips, cu patrupedul după ei, filmați din spate, se îndepărtează, precum Chaplin și Paulette Goddard în Dictatorul.

Lipsește doar emoționanta replică, „Privește în sus, Hannah” dar o avem în minte. Cu cele o oră și 21 de minute ale sale, Kaurismaki a pus la pământ filme –fluvii de câte trei ceasuri. A fost o regăsire de zile mari, cu un cineast de care ne era dor. În timpul care a trecut, alți actori au luat, firesc, locul cuplurilor sale știute, Kati Outinen și Kari Väänänen.Va trebui să reținem alte nume: Alma Pöysti și Jussi Vatanen.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News


WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
pixel