Tabletă
Desktop
Data publicării:
Cannes 2024: Palmaresul - oglindă a unor vieți paralele
Autor: Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura
Sean Baker și o nesperată Palme d' or
De patru ani, Cannes - ul este un festival dematerializat. Așa suntem anunțați la fiecare început, ca să știm la ce să ne așteptăm. Se face, zice-se, economie de hârtie, drept care nu găsești, să dai cu pușca, un capăt de foaie albă, pe tot întinsul palatului.
Toate comunicatele vin pe e-mail, pe sms. Dar ce să vezi, tone de reviste de tip glossy, strălucitoare, zac fără milă peste tot, ba chiar și pe Croazetă, distribuite gratis, subvenționate de firme care iau drept pretext festivalul, aterizarea vedetelor, pentru a face reclamă modei, parfumurilor, restaurantelor șic, nenumăratelor petreceri nocturne. Industria luxului nu cunoaște cuvântul economie.
Este una dintre prefăcătoriile festivalului, dintre cele vizibile, ușor de descifrat, parte a unei ipocrizii mai perfide, în a cărei țesătură sunt prinse contradicțiile vieților paralele întinse pe durata celui mai mare și mai aiuritor festival de film din lume. Vitrină a cinematografului, în mersul lui de la un la altul, dar și bâlci al deșertăciunii. Afirmare uneori zgomotoasă a voinței de a face auzit glasul unei lumi care se întreabă cui îi bate ceasul, dar și irezistibila atracție pentru dansul pe marginea unei prăpastii. pentru unii departe de orizontul lor.
Președinta juriului pentru Scurt metraj, Lubna Azabal cerea, de la tribuna serii de închidere, eliberarea ostaticilor, încheierea unui armistițiu, lăsându-ne pe noi să ghicim că este vorba despre Gaza. Actrița Mélanie Laurent, invitată să înmâneze o distincție, a ținut un lung discurs despre societatea contemporană, "deconectată de la ceea ce este esențial în lume" și, peste câteva momente, președinta marelui juriu internațional, Greta Gerwig, anunța trofeul suprem, la Palme d' or, care a revenit, după părerea ei," unui film magnific, plin de umanitate".
Nu contest că poate exista umanitate și într-o poveste a unei "lucrătoare sexuale" cum își numește autorul eroina filmului său Anora, care autor, Sean Baker a închinat, de altfel, atât de râvnitul premiu tuturor lucrătoarelor sexuale din lumea largă. Nu văd, însă, umanitatea din comedia de situații cu o fată zglobie - între dansatoare erotică, escort-gir și prostituată - fermecătoare, șmecheră foc, Anora pe numele său, Ani pentru clienți, care se încurcă cu o loază, un Ivan, fiul unui oligarh-mafiot rus, spre disperarea familiei acestuia.
După epuizarea porției de scene la limita pornografiei, specifice cineastului Sean Baker, vizitator al capitolului numit de americani trash-movie (cinematograful gunoaielor) filmul se dezlănțuie ca o aventură de recuperare a fugarului Ivan, sătul și de Anora și de familia sa. Respinsă de toți, biata fată își va găsi alinare în brațele altui rus, unul cumsecade, de data aceasta, pe care îl va cuceri cu ceea ce știe ea să facă mai bine. Filmul are ritm, o bună articulare narativă, un premiu pentru scenariu ar fi fost binevenit, poate chiar unul de interpretare feminină lui Mickey Madison, dar să încununezi pelicula într-un moment în care festivalul vuia de prezența cineastului iranian Mohammad Rasoulof, ajuns cu greu la Cannes, cu un film impresionant, asta chiar înseamnă să fii deconectat de la ceea ce este esențial.
Dacă Semințele smochinului sălbatic ar fi fost o operă circumstanțială, nu ar fi pledat nimeni în favoarea lui, dar Rasoulof a izbutit, între o amenințare și alta, o construcție cinematografică de amplă respirație despre teama indusă de un regim terorist, sentiment care macină fibra internă a unei familii, a relațiilor umane. Copiii nu mai au încredere în părinți, aceștia își suspectează fiii, în cazul de față, fiicele. Criticii europeni au perceput mai bine filmul, fiind mai aproape de pulsul istoriei decât colegii americani.
Încă un semn al vieților paralele de pe continente diferite. Mare trebuie să fi fost puterea de persuasiune a Gretei Gerwig, autoarea lui Barbie, dacă și-a convins colegii de juriu, printre care s-a aflat și japonezul Hirokazu Kore-eda, cel care în 2018 cucerea o exaltantă Palme d'or cu Shoplifters, dacă i-a ademenit, spuneam, cu imaginea unui Anora pornit pe urmele unei comedii à la Lubitsch. În sfârșit, cert este cinematograful american își mai trece în cont o ramură de palmier, la o distanță de 13 ani de la magnificul The Tree of Life al lui Terrence Malick. 13 ani cât un veac.
Restul palmaresului s-a închegat în jurul trofeului destinat plecării peste ocean, fără curajul de a impune, pe primul loc, dintr-o selecție cum nu se poate mai modestă, poate cea mai dezamăgitoare din ultimii ani, unul dintre filmele care ar fi onorat statutul festivalului într-o vreme atât de agitată. Mulți am sperat într-un gest fără seamăn din partea juriului, acela de a trimite la Palme d 'or, dacă nu în Iran, atunci în India, țară absentă de 30 de ani de pe harta festivalului, prezentă acum cu unul dintre puținele filme cu adevărat emoționante, All We Imagine as Light, al tinerei Payal Kapadia.
E drept, a cucerit Marele premiu (Le Grand prix), după cum iranianul a fost distins cu Premiul special al juriului. Nici nu era greu să le extragi dintr-o masă atât de puțin semnificativă, în spatele căreia s-au aflat nume mari, dar nu în cel mai inspirat ceas al carierei lor, Lanthimos, Sorrentino, Serebrennikov. La urma urmei nu, parafrazându-l pe Hitchcock, chiar și Cannes-ul nu este decât un festival.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
