Data actualizării: 05.02.2023 17:23
Data publicării: 05.02.2023 17:08

Costel Constantin spune cum a murit Caragiu, cum e Piersic, ca om și cum s-au revoltat actorii când era director Beligan la TNB. Pe Caramitru l-a salvat faptul că era mare actor

Autor: D.C. | Categorie: Cultura

Costel Constantin, care a publicat recent o carte de amintiri despre ”generația de aur” a teatrului românesc, din care face parte, a dezvăluit, într-un interviu acordat lui Ionuț Vulpescu, câteva din secretele marilor actori cu care a colaborat.

Costel Constantin își amintește dificultățile primilor ani la Facultatea de Teatru și cum au ajuns regizori studenții la Actorie Andrei Șerban și Alexandru Bocăneț.

”În primul an și al doilea, examenele erau eliminatorii, spune Costel Constantin în podcastul Avangarda, realizat de Ionuț Vulpescu, fostul ministru al Culturii, pe platforma youtube. Dacă luai sub șase, sub cinci, te sfătuia să te duci la altă facultate, s-a întâmplat asta cu trei colegi ai mei, patru, prieteni ai mei mai mici cu un an. Unul singur a rămas actor și a ajuns, Dan Nuțu, un actor extraordinar. Un alt coleg era ușor bâlbâit, a trecut de la actorie la regie... Andrei Șerban. Al doilea, care era emotiv, foarte emotiv, a murit acum câteva zile, Biță Banu, marele George Banu, care a avut o carieră de cronicar dramatic. Mare, mare! Și a scos cărți! Iar ultimul, care din fericire, era și emotiv, și când era emotiv, se și bâlbâia, a trecut la regie, dar a murit împreună cu Toma Caragiu, la cutremur. Îl chema Bocăneț. Alexandru Bocăneț.

Ionuț Vulpescu: Care a făcut televiziune.

C.C: Enorm de multe spectacole. Și stăteau așa, cum stăm noi acum, la masă, la etajul 2, deasupra unui bar din centrul orașului, și lucrau la ceva de televiziune. Aveau în față un păhăruț de apă, un whisky și o cafea...

I.V: În martie 1977!

C.C: Pe 4 martie, când era și ziua de naștere a soției mele. Noi eram undeva la o petrecere, în Balta Albă, la un bloc cu 11 etaje, eram la etajul 7, ne-a dat cu capul de pereți, ne-a spart toate sticlele care erau pe balcon, dar nu am pățit nimic. Ne-am urcat în mașină, am plecat spre centru și am trecut prin fața barului și am văzut tot blocul răsturnat jos, de la etajul 2. S-a rupt. Pe masa unde erau whiskey-ul și toate acelea, erau bucăți de moloz, și ei, de frică – dacă rămâneau acolo, nu pățeau nimic, decât că aveau niște moloz în cap – au fugit pe scări, și scările s-au prăbușit primele. Așa au murit și Toma și Andu Bocăneț.

Cum este Florin Piersic, ca om și ca actor. Cum a vrut Vraca să-i strice o scenă lui Dinică

I.V: Ați jucat alături de marii actori ai generației de aur...

C.C: Am jucat roluri importante, în multe piese, am învățat de la actori ca George Constantin și Florin Piersic. Să știți că Florin Piersic, afară de poveștile pe care le spune el, nenumărate, pe scenă, este un partener impecabil, minunat, de o generozitate formidabilă. Eu m-am înțeles cu el și am învățat de la el mult! În clipa în care urca pe scenă, dădea tot sufletul, totul, de la el! Și în ochi îți cerea ca și tu să fii sincer și să faci la fel. Ceea ce e foarte mare lucru. Cel mai greu e, se spune, pentru un actor, să se ridice cortina, el să stea pe un scaun, să se aprindă un reflector, pe el, și să stea două-trei minute să nu scoată niciun cuvânt, dar nimeni din sală să nu miște. Dacă reușești să faci asta, înseamnă că ești adevărat, actor adevărat!

I.V: E un secret să ajungi la starea asta, cum devii un mare actor? E ceva, vreo taină, pe care ați învățat-o la școală, vreun mare profesor care v-a spus ceva?

C.C: Am simțit asta dintotdeauna. De exemplu: în toate piesele în care am jucat eu, am făcut în așa fel ca toată distribuția, toți, să fim ca o familie. Noi oricum venim cu o oră înainte, că așa e regulamentul teatrului, fiecare vine de unde vine el, de la casa lui, de la o întâmplare, de la o amendă primită, dintr-o situație în care cineva i-a făcut un gest urât, și trebuie să ne adunăm și peste o oră să începem o comedie frumoasă. Și publicul trebuie să zică: „Uite, mă, e adevărat ce fac, ce bine se descurcă, formidabil!” „Uite, aș sta să mă uit la ei tot timpul!” Sunt și actori, am stat să mă uit la ei, înaintea mea, pe vremea lui Beligan, când era el tânăr, o școală în care: „Domnule, e replica mea, te rog să nu te miști!” „Eu spun asta, nu faci, te rog, nicio mișcare!” Deci erau niște chestii false, și mă rog... Nenea Nic, sufleur, mi-a povestit odată o chestie minunată. Nenea Nic, sufleur, era sufleurul lui George Vraca. Vraca îl lua întotdeauna peste tot, cu el. Juca o piesă de asta, în care Vraca apărea cu ziarul Scânteia la subraț. Intra înăuntru, se așeza la birou, punea mâna pe telefon și spunea: „Dragă, du-te și cheamă-l pe Vasilică, ăla, de la vaci, care stă și îngrijește, că mi-au spus unii că sunt vaci care nu dau destul lapte, și că vrea să îmi spună și el ceva. Ia cheamă-l aici!”.

”Ăsta” era marele actor de comedie, Gheorghe Timică. Era un actor nemaipomenit. Și el trebuia să vină să îi spună: „Tovarășe Președinte, tovarășe Președinte, e o vacă, Negruța, care nu stă la muls! Și nu pot să iau lapte...”. Dar, Timică a făcut o poveste. În clipa în care intra în scenă, avea o căciulă mare, ascuțită, pe care o punea pe o parte, și când intra în scenă, deschidea ușa, se împiedica de prag, cădea pe covoraș, îi sărea căciula din cap, și toată sala izbucnea în aplauze!

Și Vraca îi spune lui Nic: „Măi, Nic, a început să mă enerveze Timică ăsta! Tot timpul are aplauze! Vrei să îți spun ceva? Poimâine, când are spectacolul programat, îi stric intrarea! Eu i-o stric! Ai să vezi!”. Că el intra întâi. Și a venit, a deschis ușa, cu ziarul sub braț, și s-a împiedicat de prag. Vraca. Și toată sala a făcut: „IIiii, vaaai!”.

După asta, Vraca a zis: „Nu mai fac în viața mea așa ceva, ce mă bag eu în asta?!” .

Beligan, confruntat de actori: Acum, pentru noi e mult mai greu!

I.V: Rivalitățile în mediul artistic sunt tot mai prezente!

C.C: Au mai trecut acum, sau poate au început să apară din nou! Dar oricum, în perioada în care noi am jucat intens, generația noastră, noi am învățat de la profesorii noștri, că așa ceva nu e valabil pe scenă! Nu e valabil! Oricum, spunea un coleg al meu, care s-a prăpădit și el, că îi spunea Beligan: „Hai, mă, vedeți, scoateți piesa aia mai repede și scoateți piesa aia mai repede! E lălăială!” „Meștere, dvs ați avut noroc, că în perioada când jucați dvs, înainte de 23 August, în toate piesele și spectacolele era conflictul dintre bine și rău! Acum, pentru noi, e mult mai greu, în realismul socialist, că trebuie să apară pe scenă conflictul dintre bine și foarte bine! E mult mai greu de realizat!”

I.V: În capitalism care e conflictul?

C.C: Între bine și rău, nu?

I.V: Ne întoarcem la capitalism?

C.C: Ne întoarcem, da.

Caramitru, director la TNB. ”L-a salvat faptul că era un actor foarte talentat”

I.V: După Dinu Săraru, care a fost director în anii 2000, a venit Ion Caramitru, fostul dvs coleg și prieten. S-a văzut ceva în mandatul lui de director în relația cu colegul și prietenul lui?

C.C: Nu, nu am să spun asta, vreau să spun ceva însă. Pino a fost, că nu mai este, un mare actor, un actor extraordinar. Deci pe el l-a salvat faptul că era un actor foarte talentat. Nu putea să facă prostii! Greșeli! Avea și el antipatiile lui, ca orice om, dar ca manager a ținut la oameni, nu a făcut rău. Și a pus niște spectacole extraordinare. Oricum, el era bun manager și pentru că a fost ministrul Culturii, a mai fost director și la Bulandra.

I.V: Cariera dvs. ca actor este legată de istoria recentă, contemporană, a Teatrului Național. Ați și participat la inaugurarea noii clădiri.

C.C: Toate cele 3-4 săli, că atâtea erau... pe urmă, Caramitru a deschis șantierul și a făcut șapte săli în loc de 3, câte erau. În 1973 s-a deschis în prezența șefului statului de atunci, Nicolae Ceaușescu, care atunci a venit la teatru, pe urmă nu a mai venit, s-a deschis cu un spectacol festiv. Apoi s-a deschis sala a doua. Știți foarte bine că toate motoarele de la sală au fost făcute de o firmă suedeză. Și era o sală care era en ronde, deci ca arena circului, da? Și acolo, în acea sală, am jucat Năpasta, de Caragiale, în care Anca era Silvia Popovici, eu, Dragomir, iar Pierre Nebunul era Piersic. Și piesa dura o oră și jumătate, apoi urma o pauză de 21 de minute, în care scaunele se mutau și veneau unul în spatele altora, și se transforma în Sala Italiană, în care se juca a doua parte. Ion Cojar a pus acest spectacol. Și al doilea, se juca Coana Efemița în față cu reacțiunea, cu Dem Rădulescu, Bibanu.

TNB a câștigat săli, a pierdut din puterea actoriei

I.V: Dacă facem o analiză a acestui moment, 1973, și 2015, când se redeschide Teatrul, deci aceste două inaugurări, ce s-a câștigat și ce s-a pierdut între aceste două momente, între 1973 și 2015? Eram ministrul Culturii atunci și am participat la deschidere, în primăvara lui 2015. C.C: S-a câștigat faptul că sunt mai multe săli. Actorii sunt un colectiv de 150 de actori, angajați, cu carte de muncă! Dar lucrul care mi se pare că a subțiat partea esențială a meseriei noastre e faptul că au venit niște regizori tineri, cu niște influențe, niște curente, care în străinătate au fost demult depășite, și au pus niște spectacole în care factorul principal era regia. Vreau să spun că eu în ultimii zece ani, până la acest spectacol, pe care îl și joc de zece ani, dar în ultimii cincisprezece ani, am jucat cu un băiat, care e actor, dar care a făcut regie, și cu care am făcut niște spectacole minunate, având, cum să spun eu, această grijă de a nu se vedea ca regizor! Important e, știut de mult, din tinerețe, îmi spunea Radu Beligan, un spectacol e mare dacă regizorul nu se vede în el. E în spate. Îmi place ce e acolo, dar nu știu cine l-a făcut. Dan Tudor! Un băiat formidabil!

I.V: Când credeți că o să redevină Teatrul Național un teatru viu, actual, intelectual, modern?

C.C: Ooo, Doamne! Greu de spus! E greu, pentru că drumul pe care a apucat-o acum e unul în care se fac multe lucruri, dar ușor superficiale, încet-încet! Eu m-am întâlnit cu cineva pe stradă care mi-a spus: „Domnul Constantin, sunt foarte indignat, să știți că muncesc foarte mult, vin la 5 acasă – nu am să spun unde, eu fac acum o pauză – am făcut un duș, mi-am luat nevasta și fetița, am intrat în sala mare, și la pauză am ieșit și am plecat acasă, nu îmi venea să cred ce văd acolo. Adică îmi bagă degetul în ochi cu niște idei la care mintea mea, care nu e atât de dezvoltată ca a dvs. poate, sau a regizorului, vede mult mai departe, și mult mai profund, decât aiurelile astea pe care le-am văzut acum pe scenă.” „Domnul meu, iartă-mă, eu nu joc în acea piesă!” „Nu, dar sunteți de la Național și vă știu demult!” „Bine!”.

Interviul integral poate fi vizionat pe platforma youtube.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News