Un varstnic, carunt, cu groaza in priviri, cu camasa descheiata, cu straie in dezordine, alearga pe strazile Romei, urmarit de cativa insi misteriosi. Inceputul unui banal film politist, veti spune. De unde! Sunt doar cateva ore de cand Conclavul a izbutit sa aleaga succesorul fostului pontif. Multimea stransa in Piata Sf Petru aclama fumul alb care o aureoleaza anuntand fericitul eveniment si freamata in asteptarea noului suveran, caruia nimeni din afara nu-i stie inca numele. Dar Sanctitatea Sa tace, refuza sa se adreseze credinciosilor, fiindca nu gaseste in sine capacitatile necesare noii sale pozitii. “Mama, ajuta-ma!” implora el precum acel legendar “Tata, tata, de ce m-ai parasit?” declarandu-se suferind de o asa-zisa “sinuzita psihica”.

“Povestea e inventata!” – ne asigura realizatorul italian. Si totusi istoria sta marturie despre prelati care au ezitat sa accepte puterea. Benedict al 16-lea si-a comparat alegerea cu o ghilotina iar Ioan Paul a spus, in 1978, Tempesta magna est super me (Mare furtuna e peste mine). Stia el ce stia din moment ce avea sa sucombe in 33 zile de pontificat. Fapt este ca chiar si traditia ingaduie noului ales ca, inainte de a se adresa multimii sa se reculeaga in Camera lacrimatoria (sala lacrimilor). Si exista chiar, in istoria Vaticanului un precedent de refuz in 1362: ales spre marea lui surpriza, dupa moartea lui Inocentiu al VI-lea, cardinalul Hugues Roger refuza privilegiul, dar din cauze strict mercantile. Averea sa personala, de care trebuia sa ingrijeasca, era incomensurabil mai mare decat domeniile papalitatii la un loc.

In cazul de fata, insa, multimea asteapta in zadar. Alesul refuza sa iasa in balcon pentru a-i vorbi, fiindca nu poate suporta moralmente povara misiunii sale. "Este o poveste inventata -are grija cineastul sa precizeze. Filmul meu reflecta Vaticanul meu, conclavul meu, cardinalii mei." Dar tot n-a obtinut aprobarea sa filmeze in Capela Sixtina, unde se tin conclave ca cele din film. Acolo lumea intreaga e prada nelinistei, Vaticanul cauta solutii sa iasa din criza pe cand Papa isi aminteste de viata sa de odinioara, de tineretea in care se visa actor.

Documentarea autorului e zdrobitoare. El degusta ceremonialele milenare cu voluptate, nu iarta nici un accent. Acaeasta atenta reproducere a ceremonialelor spectacolului e impinsa la detaliu, cu un impecabil realism, care functioneaza pana si la depunerea juramantului de catre garzile elvetiene. In reproducerea lor, autorul nu iarta nici o sintagma, doar ca le intoarce pe dos. Desi nu lipsita de subtile trasaturi grotesti, frizand desertaciunile omenesti ale slujitorilor Domnului, ironia e inlocuita de caldura cand e vorba, insa, de pontiful dezertor, unul dintre cele mai profunde personaje izbutite de Michel Piccoli, plin de o tristete si o resemnare la vederea careia iti pleci, coplesit, ochii in fata eternei sale umanitati. Spaima de puterea neputincioasa, pentru ca toti ne supunem talazurilor istoriei, de nepatruns precum caile Domnului, ameninta direct ceremonialul solemn si autoritatea Sfantului Scaun. Replica i-o ofera, in film, chiar regizorul, reciclat actor, care joaca un “psihanalist discret” de un haz nebun. Ce mi-e regizor de film, ce mi-e psihanalist .

Filmul e construit din doua mari parti: secvente de izolare, si altele de libertate. Paradoxul este ca, in timp ce lui Moretti partea conclavului prizonier al misiunii sale ii iese de minune, tocmai in cea de libertate isi pierde si ritmul si densitatea. “ Cehov mi-a parut cel mai aproape de atmosfera filmului si sentimentul personajelor” – s-a explicat Moretti care-l arunca pe ezitantul Papa, intr-un mediu de histrioni ce pregatesc un spectacol cu "Pecarusul". Dar pedaland prea mult pe autorul Pescarusului isi subliniaza prea mult ideea (care chiara ca, nu era cea mai fericita), revine prea insistent si anevoios,.citeaza prea mult din textul clasicului si pierde controlul filmului. Si ce film mare incepuse…

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News