Iată un scurt dialog din acel podcast, mai jos: 

Ionuț Vulpescu:  26 februarie 1940, ați avut primul rol. Ați jucat atunci pentru prima oară în fața lumii. Spuneți undeva, amintiți o vorbă a mamei dvs.

A.R.: Asta am spus-o de foarte multe ori...

I.V.: „Doamne, fă să fie băiat, fă să fie frumos și să se facă actor”. Băiat, indiscutabil, frumos și actor.

A.R.: De aia spun că acum am 83 de ani de viață, și 84 de ani de teatru.

I.V.: Mulți înainte.

A.R.: Am început din burta mamii, nu eram născut când mama m-a decretat actor. Asta este așa, o întâmplare, nu mi-a povestit-o ea, ci tatăl meu, dar adevărul e că după aceea, știu precis, primul om care m-a împins spre teatru și m-a învățat să îmi placă teatrul a fost mama mea. După aceea au început să fie mai mulți, dar primul și cel mai important om în cariera mea este mama mea.

I.V.: Ea este cea care v-a apropiat...

A.R.: Ea mi-a dat primele poezii să le învăț, să le spun pe scenă, ea m-a dus la teatru, la operă, la operetă, ea m-a ajutat și m-a împins către meseria asta, crezând eu că și ea, la rândul ei, ar fi putut fi actriță. Dar atunci când era mama născută, și în Arad, pe vremea aceea, pentru o femeie teatrul era mai complicat, mai ciudat, și nu a putut să facă teatru. Mai ales la Arad, unde s-a născut. Dar cred, în sinea mea, că avea mult talent la teatru.

I.V.: Asta e frumos că spuneți. Anii 40 au fost niște ani foarte grei.

A.R.: Da, m-am născut cu puțin înainte de a se declanșa Războiul în România. România a intrat în 1941, eu în 1940 m-am născut, odată cu cutremurul...

I.V.: Vă amintiți primii ani din copilărie cum au fost în București?

A.R.: Da, îmi aduc aminte! Mai ales faptul că, din când în când, tata avea niște prieteni undeva, pe lângă Dunăre, la Medgidia, și mergeam să ne adăpostim de bombardamente. Mergeam la țară, în sate, că se bombarda Bucureștiul mult. Eu nu îmi dădeam seama dar îmi aduc aminte ușor că mergeam undeva pe câmpuri, noaptea, când se dădea alarma. M-am născut în anul cutremurului, am crescut cu primii ani de război, după aceea am trăit câțiva ani sub monarhie. Asta mi-a plăcut foarte mult. Tata mă ducea în fiecare duminică la schimbarea gărzii, la Palat, care era o splendoare. Armata, tobă, orchestră, cai! Și mergeam în fiecare duminică dimineața să vedem schimbarea gărzii la Palat până când în școală fiind, am intrat în clasa I în 1946, și în clasă, pe peretele din Est, era un tânăr, cu barbă, cu plete și cu o coroană de spini, care știam că e Iisus Hristos, și pe celălalt perete era un alt tânăr, fără barbă, fără coroană, dar care era rege, și se numea Mihai I Hohenzollern. În anul II, când am intrat, pe peretele din răsărit era un domn cu mustață și cu șapcă și cu epolet de general, am aflat că este tatăl nostru, Iosif Vissarionovici Stalin, și pe cel din apus era o doamnă cu un păr agățat de urechi, care se chema Ana Pauker. Și de atunci am trăit sub comunism. Mare parte a vieții mele.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News