Din grijă pentru menajarea orgoliului naţional şi cu dorinţa promovării încrederii în destinul colectiv al naţiunii istorigrafia de până acum a văzut în actul de 24 ianuarie 1859 şi domnia de 7 ani, 1 lună şi o săptămână a lui Alexandru Ioan Cuza (5 ianuarie 1859 - 11 februarie 1866) mai ales împlinirea unor năzuinţe şi rezultatul evoluţiilor de veacuri, ignorându-se adesea influenţa conjuncturii internaţionale.

autor: Prof. univ.dr. Mircea Duţu

În cel mai bun caz, primele au fost considerate adevăratele cauze, iar secunda simple condiţii favorizatoare. Totuşi, explicaţiile derulării evenimentelor aferente subiectului nu conving întotdeauna. Este şi situaţia alegerii colonelului Al.I.Cuza drept domn, mai întâi, la 5 ianuarie 1859 al Moldovei şi apoi la 24 ianuarie şi al Ţării Româneşti, deşi hotărârea Divanurilor ad-hoc din 1857, consfinţită prin Conveţia de la Paris (1858) stabilise ferm „principe străin dintr-o familie domnitoare europeană” şi apoi abdicarea lui precipitată, sub ameninţarea revorvelului în noaptea de 11 februarie 1866. Un singur răspuns pare mai aproape de adevăr: Cuza a reprezentat un domnitor de sacrificiu, singurul care putea să îndeplinească reformele radicale prescrise de programul stabilit de marile puteri ale timpului şi a fost folosit ca atare, iar domnia sa una necesară tranziţiei spre epoca următoare, a regalităţii străine de tutelă.

Omul potrivit, pentru o domnie necesară

Necunoscându-se iniţial planul marilor puteri, la alegerile din Moldova se prezentaseră nu mai puţin de 38 de candidaturi domneşti; fostul domn Mihail Sturza, doi fii de domn, membri ai marilor familii boiereşti. Simţind cursul evenimentelor, mai întâi Mihail Kogălniceanu şi apoi V. Alecsandri se retraseră din cursă, făcând loc colonelului Alexandru Ioan Cuza, care şi-a anunţat candidatura abia la 28 decembrie 1858. Conducând, ostilităţile desemnării „prinţului potrivit”, de sacrificiu Kogălniceanu făcea precizarea că „pentru această speţă de interimat” e nevoie de „un cetăţean bun român, simplu şi modest ca şi ţara noastră”, iar în acest sens se menţiona că nu i se acorda, spre funcţiune, decât o aripă din Palatul administrativ şi cinci ofiţeri de suită. Deşi hatman al Moldovei, Cuza nu se afirmase până atunci practic politic decât prin „câteva intervenţii, împăciutoare şi de bun simţ” în Adunare, dar fusese considerat drept omul potrivit prntr-o înţelegere secretă a partidei naţional – unioniste. Cu ajutorul reprezentanţilor marilor puteri a fost astfel ales la 5 ianuarie 1859 Domn al Moldovei. El a devenit, prin forţa providenţei şi nu numai şi soluţia pentru Muntenia. Alexandru Ioan Cuza a fost astfel, Domnitorul potrivit, dar de sacrificiu pentru o domnie necesară, tranzitorie, dar absolut necesară.

În baza prevederilor Tratatului de la Paris din 1856, Principatele rămâneau sub suzeranitatea Porţii otomane, dar cu garanţia marilor puteri europene, iar Divanurile ad-hoc întrunite în 1857 exprimau voinţa populară şi stabileau ca puncte definitorii: 1) respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă; 2) Unirea Moldovei şi Munteniei într-un singur stat cu numele de România; 3) Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi a cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării; 4) Guvern constituţional şi reprezentativ. Iar toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor semnatare, în frunte cu Franţa, Anglia.

Respectivele dorinţe au fost ratificate de acestea din urmă prin Convenţia de la Paris (7/19 august 1858) care mai adăuga şi o listă de instituţii şi legi ce trebuiau adoptate spre stabilirea unui stat modern. Rezultă aşadar cu claritate iniţierea de către marile puteri ale timpului în frunte cu Franţa, a proiectului de creare la gurile Dunării a unui stat puternic, pe baze moderne, de tip occidental, conform unui program pe etape, bine stabilit, capabil să tempereze şi chiar să stopze ambiţiile Moscovei de transformare a Mării Negre într-un „lac rusesc”. Pentru îndeplinirea sa era astfel necesară unificarea celor două principate, pentru început afirmarea autonomiei lor accentuate faţă de Imperiul otoman şi accelerarea mersului spre independenţă, realizarea reformelor de modernizare şi desemnarea unui prinţ străin, din casele domnitoare vest-europene care să asigure, printre altele, şi „tutela marilor puteri”. Măsură delicată, care necesita însă timp pentru realizarea compromisului între acestea asupra persoanei desemnate şi, totodată, momentului la care ea să preia funcţia.

Reformele radicale ce trebuiau înfăptuite urmau să provoace mari nemulţumiri în ţară, fiind vorba de înlocuirea vechii lumi, a marilor proprietari rurali şi a ţăranilor nevoiaşi, cu una nouă, de tip occidental, ceea ce atrăgea duşmănii ireconciliabile cu promotorul lor. Pentru aceasta se impunea, în vederea realizării lor, desemnarea unui „prinţ” pământean, de sacrificiu, cu o domnie tranzitorie, cu un rol redus la înfăptuirea reformelor absolut necesare şi care preluând asupra sa oprobiul nemulţumirilor şi să deschidă calea unei dinastii domnitoare străine, fără - de - păcate, îndreptăţită astfel să ducă mai departe procesul de modernizare.

În acest scop devenea necesară şi găsirea persoanei potrivite pentru îndeplinirea unui asemenea rol, cu adevărat tragic, conştient asumat, care să dispună de calităţile necesare şi să fie dispusă a-l exercita. Ea s-a numit atunci Alexandru Ioan Cuza.

Ceea ce un prinţ străin şi catolic nu putea să facă

Un Domnitor catolic (aşa cum erau Filip de Flandra, primul pretendent şi Carol de Hohenzollern – Sigmaringen cel desemnat) nu ar fi putut iniţia şi realiza secularizarea averilor mitropoliilor şi episcopiilor, mănăstirilor închinate şi neînchinate. O problemă spinoasă, devenită acută, ca urmare a implicaţiilor sale economico-sociale. Marile averi recunoscute în favoarea mănăstirilor din Balcani şi Orientul creştin lipseau statul român de importante venituri. Regulamentul organic (1831) prevăzuse că mănăstirile închinate vor contribui cu sfert din venitul lor la cheltuielile publice, dar îndeplinirea obligaţiei fuse amânată întrucât călugării greci obţinuseră două păsuiri de10 ani sub motiv că nu pot plăti. Prin Protocolul XIII al Convenţiei de la Paris se stabilise ajungerea la o înţelegere între părţi, iar în caz negativ să se recurgă la artitraj. La începutul domniei lui Cuza se ajunsese ca mănăstirile închinate din Moldova să datoreze statului 1,46 milioane lei, iar cele din Muntenia 19,49 milioane, deci în total aproape 21 milioane lei, iar în 1863 urca la 28,90 milioane lei.

În dorinţa unei rezolvări amiabile Cuza şi guvernul său au oferit, ca răscumpărare a averilor acestor mănăstiri suma de 80 de milioane, din care urmau să se scadă, bineînţeles, datoriile restante către statul român. În plus, se mai ofereau 10 milioane lei pentru înfiinţarea unei şcoli laice şi a unui spital la Constantinopol (Istambul). În faţa refuzului şi spre a evita internaţionalizarea problemei s-a promovat, în decembrie 1863, legea prin care erau secularizate toate averile mănăstireşti din România, înlăturându-se astfel şi acuzaţia de măsură discriminatorie şi xenofobă. Astfel a intrat în patrimoniul statului 25,26% din teritoriul ţării. Să mai adaugăm, în acest context şi legile bisericeşti privind numirea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi de către domn şi autocefalia bisericii române, legătura cu Patriarhia de Constantinopol păstrându-se doar sub raportul dogmei. Este lesne de inţeles că o asemenea măsură radicală şi de o atare amploare îndreptată împotriva mănăstirilor ortodoxe, promovată de un principe catolic ar fi generat conflicte majore şi, în orice caz, era (aproape) imposibilă.

Un principe străin, întemeietor de dinastie nu putea intra în conflict profund cu vechea ordine a ţării, spre a o reforma fundamental din punct de vedere politic, prin legea electorală, iar social, pe calea rezolvării chestiunii ţărăneşti. Pentru a promova alte două legi fundamentale pentru ţară - cea electorală şi, respectiv, cea agrară – Cuza, cu concursul lui M.Kogălniceanu a trebuit să recurgă la lovitura de stat din 2 mai 1864, act care a nemulţumit profund clasa marilor proprietari şi esthablismentul politic dominant. Întrucât censul era mult scăzut faţă de cel prevăzut prin Convenţia de la Paris, majoritatea zdrobitoare a cetăţenilor bărbaţi obţineau dreptul de vot, faţă de numai cinci mii de alegători câţi existaseră până atunci.

Un impact socio-economic major l-a avut legea agrară decretată la 14 august 1864 prin care s-a realizat împropietărirea ţăranilor, desfiinţându-se totodată claca sau boierescul. Totalul general al ţăranilor împroprietăriţi a fost de 511.896 de familii pe o suprafaţă de 2.038.640 ha, revenind în medie 3,9 ha de familie.

Se realiza astfel o reformă esenţială a economiei şi societăţii româneşti în sensul modernizării lor, o despărţire brutală, dar absolut necesară de vechi şi o îndreptare, chiar dacă aparent forţată, pe calea capitalismului liberal. Iar acesta nu o putea face decât un domnitor precum Al.I.Cuza şi echipa sa, condusă de M.Kogălniceanu.

Maurul şi-a făcut datoria, el trebuie să plece!

Spre sfârşitul anului 1865, înfăptuirea programului de reforme stabilit prin Convenţia de la Paris practic se încheiase, urmând etapa aplicării lor. Alături de secularizarea averilor mănăstireşti, nouă lege electorală şi reforma agrară, el cuprinsese şi alte domenii importante, precum învăţământul, prin stabilirea obligativităţii cursului primar şi înfiinţarea universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, reorganizarea sistemului judiciar având în centrul său înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie, reforma administraţiei publice, crearea Curţii de Conturi... În plan internaţional s-a recunoscut unirea şi s-a consolidat autonomia tânărului stat românesc.

Deghizată sub „Societatea progesului” şi condusă de I.C.Brătianu şi C.A.Rosetti „conspiraţia” pentru aducerea prinţului străin lucra şi ea. Mai întâi l-a despărţit de domnitor de apropiaţii săi de nădejne, în frunte cu M.Kogălniceanu, după care i-a creat imaginea unui afemeiat, practicant al jocurilor de noroc, înconjurat de o camarilă coruptă, dirijată de C.Librecht, directorul poştelor şi omul său de încredere. Totodată, s-a acreditat ideia intenţiei de a se tranforma în domnie ereditară, cultivându-se zvonul că Al.I.Cuza ar dori să infieze pe unul dintre cei doi băieţi rezultaţi din relaţia neoficializată cu Maria Obrenovici. În acelaşi timp, I.C.Brătianu şi trimişi săi, sondau părerile marilor puteri asupra persoanei care urma să preia tronul României şi să fondeze dinastia domnitoare. Aşadar, maurul îşi făcuse datoria şi trebuia să plece! Acest lucru avea să se întâmple la 11/23 februarie 1866, dar printr-un act nedemn: abdicarea silită a Domnului, cu concursul (trădării) comandanţilor armatei.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News