Viața persoanelor gay în comunism. Activistul Adrian Newell Păun, despre cum a descoperit că e ilegal să își afișeze sentimentele
Data actualizării:
Data publicării:
Autor: Alexandru Negrici
WhatsApp
Foto: Muzeul Comunismului
Foto: Muzeul Comunismului
Activistul Adrian Newell Păun mi-a oferit, în 2019, un interviu exclusiv în cadrul proiectului „Muzeul Comunismului”, realizat de Asociația Funky Citizens.

Acesta a fost primul meu interviu din cariera de jurnalist. Eram la un am distanță de „Referendumul pentru Familie”, boicotat de majoritatea absolută a românilor.

Iar după cinci ani, ținând cont că ne aflăm în luna Pride, iar un alt partid flutură ideea unui nou referendum rușinos pe aceeași temă, de câteva luni bune, am decis să îl redau aici, în scris. Poate că e important să ne amintim cum era atmosfera în dictatură, pentru persoanele queer și nu numai, ca politicienii extremiști să învețe lecția istoriei.

Adrian Newell Păun a fost victima unui regim criminal, care l-a urmărit la orice pas și apoi l-a exilat în SUA, unde a devenit jurnalist. A crescut fără să cunoască vreo persoană gay și fără să realizeze cu adevărat că există astfel de oameni. Nimeni nu vorbea despre comunitatea aceasta, pentru ei era ilegal să se afișeze, deci să existe, prin urmare nici nu exista eticheta „gay”.

Se cunoștea doar numele bolii mintale închipuite - „homosexualitate”, pe lângă alți termeni de jargon. A aflat pentru prima dată de existența altor orientări sexuale la ora de „Socialism științific și cetățenie”. Cu o vară înainte, la doar 13 ani, avea prima experiență sexuală. Nu la fel cum aveau privilegiul persoanele heterosexuale. Ci la gârla din satul unde își avea bunicii, într-un mod care astăzi poate fi considerat viol. El nu consideră așa, din contră, susține că a fost cel care l-a sedus, cu intenție, pe adultul în vârstă de 33 de ani.

Cu ochii unui tânăr gay progresist, din 2024, aș putea spune că nu a realizat, de fapt, că era victima unui abuz. Dar fără lentilele vremurilor de azi sau din 2019, am văzut un om care redă perfect ceea ce poate să simtă cineva care a trăit în ilegalitate toată perioada lui formativă ca adult. De fapt, inclusiv mare parte din viața de adult, întrucât s-a întors în țară după Revoluție, iar legea care incrimina homosexualitatea a fost abrogată abia în 2001. Nu pentru că majoritatea românilor realizau, măcar, că de fapt anulează existența unor oameni prin acea lege, ci pentru că voiau să ajungă cetățeni europeni, deci trebuia măcar să pară civilizați.

Interviul integral poate fi urmărit și acum, în format video, pe canalul celor de la Funky.

Youtube video image

 

Prima parte a interviului: „Noi nu ne-am făcut niciodată un ”coming out”. Homosexualitatea era considerată o afecțiune psihică gravă”

Adrian Newell Păun: „Sunt născut în comunism, în secolul XX, am 61 de ani. Sunt bucureștean, mama este de la Buzău, tata este bucureștean și mergeam din când în când la țară, în vacanță, la Buzău, la Pietroastelea, o zonă frumoasă unde aveam noi vie.”

Î: Care a fost mai exact momentul în care cumva ai observat că ești diferit față de alții?

Adrian Newell Păun: „Sincer, n-am observat. Știu că asta este foarte important pentru cei din comunitate mai tinere decât mine. Dar este o întrebare pe care noi, copiii comunismului, nu ne-o puneam, pentru că cumva știam că suntem ”ciudați”, dar nu simțeam nevoia să ne identificăm ca atare. În primul rând era periculos să te identifici ca fiind homosexual, fie bărbat, fie femeie. Deci pentru noi nu conta așa zisul coming out. Noi nu ne-am făcut niciodată un coming-out pentru că niciodată n-am fost „in” ca să fim „out”.

Dar știam ce suntem. Știam că ne plac persoane de același gen cu noi. Nu simțeam nevoia unui cuvânt care să ne identifice. Nu aveam nevoie de etichete. Noi nu funcționam prin etichete.”

Î: Și în cazul ăsta, care a fost momentul în care i-ai spus primei persoane că tu ești diferit?

Adrian Newell Păun: „Nu i-am spus că sunt diferit, pur și simplu m-am dat la el. Eram la țară atunci, aveam 13 ani și m-am dus la gârlă. Și am văzut eu un băiat foarte frumos acolo. Acum impropriu folosesc cuvântul băiat. El avea 33 de ani. Ciudat este că eu m-am dat la el, eu l-am sedus și l-am... Mă rog, m-am ținut de capul lui.

Am intrat în pâine direct fără să-i spun ce vreau. Mi-a răspuns avansurilor, exact cum mă așteptam eu sau cum îmi doream eu. Dar nu a fost, cum să spun, un dialog. Aproape natural. Ceva a funcționat perfect. A fost o înțelegere de asta non-verbală între noi. Știam ce vrem, știam ce suntem. Deci așa era atunci. Acum este altfel, acum se negociază relațiile. E mai complicat. Atunci era simplu, era natural. Simțeai nevoia de un sex cu o persoană de același gen, o făceai nicio problemă. Dar niciodată nu spuneai ce ești.”

Î: Deci atunci erai în vacanța de vară și aveai doar 13 ani. Apoi te-ai întors în București, să începi din nou școala, să începi următorul an. Ce s-a schimbat în interacțiunea cu colegii?

Adrian Newell Păun: „M-am îndrăgostit de un băiat care era din altă clasă, o clasă mai mică dacă mine. Și am făcut tot posibilul să iau cele mai execrabile note, să rămân repetent, ca apoi să ajung în clasa lui. Și am ajuns în clasa lui. Și am fost repetent din amor. Nu a evoluat cum voiam eu, pentru că omul și-a dat seama. Nu era chiar prostuț așa, era băiat de circari. Părinții lui lucrau la Circul Globus și plecau prin străinătate destul de des.

El de fapt își făcea vacanțele pe la Viena, prin Germania, prin Spania. Deci cumva cunoscuse homosexuali, știa cum se comportă homosexualii, cum vorbesc homosexualii. Adică m-a ginit, cum se zice. Din păcate nu era din brigada mea, așa că a trebuit doar să sufăr în tăcere. Poate mai reușeam să-l pup pe coridor, din când în când, sau să-l țin de mână. Cam cu asta m-am ales în toată relația. Deci am rămas repetent cam degeaba.”

Î: Aș fi foarte curios, de exemplu, tu la 13 ani ți-ai dat seama cine ești. Știai că e ilegal să exiști sau cum ai aflat că e interzis să îți afișezi sentimentele?

Adrian Newell Păun: „Normal că știam că este interzis. Nu uita că noi aveam în timpul comunismului o oră de „Socialism științific și cetățenie”. Și ni se spunea că în regimul burghezo-moşieresc existau și oameni care aveau anumite perversități. Bineînțeles că acești oameni, cu perversitățile respective, aparțineau clasei exploatatoare și că aceste reminescențe încă mai există prin fii și fiicele lor care sunt „pidoznici”. Nu știu dacă se mai folosesc cuvintele „pidoznic” și „pederast”. Dar atunci am aflat noi, toată clasa, despre homosexuali.

Și normal că m-am dus și la librărie și căutam cărți medicale despre viața sexuală a adolescenților. Și am găsit o carte foarte frumoasă, care se chema „Vita sexualis”. Cred că a fost publicată în 1972-73. O carte foarte vândută. Și am citit eu acolo ce înseamnă homosexualitatea. Și am zis „păi ăsta sunt eu”. E bine, înseamnă cu sunt burghezo-moşier.”

Î: Cum era prezentat termenul în carte?

Adrian Newell Păun: „Era doar o descriere destul de lapidară, simplă - ”persoane care au relații sexuale cu persoane de același sex”. Dar ni se spunea că există și clasa asta, subclasa asta, minoritatea asta, care cumva creează probleme sociale. De ce? Nu știu. Cumva a venit la ei concluzia asta, că homosexualii sunt, de asemenea, și paraziți sociali și nu le place să muncească. Din contră chiar, au o mare aplecare către prostituție.”

Î: Și apropo de aceste conexiuni pe care le fac oamenii și acum (în 2019), mai ales de când cu referendumul, se pune egal între persoanele gay și pedofili. Asta se făcea și înainte?

Adrian Newell Păun: Nu, homosexualii nu erau considerați pedofili. În genere, pedofilii erau considerați bolnavi mintali care se dau la fetițe. Foarte rar auzeai acuzația că un homosexual este și pedofil. Deci nu, nu. Însă acum văd că s-a făcut legătura asta între pedofili și homosexuali. Atunci nu. Vedeau că pedofilii erau aproape eminamente heterosexuali. Nu erau homosexuali. Însă homosexualii erau văzuți ca fiind antisociali, iar regimul îi acuza că nu le place să muncească. Deci cumva sabotau comunismul și socialismul, cam asta era.”

Î: Homosexualitatea nu era eticheta unei boli mintale?

Adrian Newell Păun: „Homosexualitatea era considerată o afecțiune psihică gravă. Unii spuneau că poate fi, cel puțin asta era literatura științifică a epocii, că poate fi corectată sau măcar atenuată prin injecții cu hormoni, fie masculini, fie feminini, depinde de genul persoanelor.

Dacă erau femei trebuia o doză superioară de estrogen, să le facă și mai feminine. Și dacă erau bărbați homosexuali, li se administra o doză superioară de testosteron. Asta făcându-i mai bățoși, mai sportivi, mai musculoși, mai agresivi sexual. Deci asta, cum să spun, le vindeca ”pasivitatea”. Erau foarte preocupați de bărbații homosexuali pasivi, foarte puțin de homosexualii ”activi”. Homosexualitatea activă era văzută ca un fel de oportunism, adică în lipsă de altceva și-o mai bagă omul și unde nu trebuie. Problema era cu pasivii.”

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

Acest articol reprezintă o opinie.

WhatsApp
pixel