Activistul Adrian Newell Păun mi-a oferit, în 2019, un interviu exclusiv în cadrul proiectului „Muzeul Comunismului”, realizat de Asociația Funky Citizens.

Acesta a fost primul meu interviu din cariera de jurnalist. Eram la un am distanță de „Referendumul pentru Familie”, boicotat de majoritatea absolută a românilor.

Iar după cinci ani, ținând cont că ne aflăm în luna Pride, iar un alt partid flutură ideea unui nou referendum rușinos pe aceeași temă, de câteva luni bune, am decis să îl redau aici, în scris.

Prima parte o poți citi AICI.

Interviul integral poate fi urmărit și acum, în format video, pe canalul celor de la Funky.

 

Partea a doua a interviului: Ne-am născut cu articolul 200 deasupra noastră. Știam ce suntem și știam care sunt riscurile

Î: Existau centre de „corecție”?

Adrian Newell Păun: „Nu. Toate cazurile erau raportate și apoi mergeai la psihiatru. Și la endocrinolog. Deci erau rezolvate numai la psihiatru și la endocrinolog. Pentru că hormonii se administrau la endocrinolog și tratamentul altul se făcea la psihiatru. Pe atunci nu prea existau mulți psihologi. Psihologia era doar în relație de muncă. Psihologia de muncă.

În mod bizar nu știu de ce ne-am pricopsit cu termenul de ”studenți”. Bănuiesc pentru că ăia de la 2 Mai făceau și sex pe plajă, pe acolo. Deci homosexualitatea era văzută drept o practică a studenților.”

Î: Pe măsură ce creșteai, te dezvoltai, cum te raportai tu la tine într-un regim în care era ilegal să te exprimi?

Adrian Newell Păun:  „Uite, pentru noi ăștia mai bătrânii, născuți în comunism, orientarea sexuală nu era o obsesie. Nu simțeam nevoia să o justificăm. Normal că trebuia să o camuflăm, dar nu eram foarte preocupați de ea. Ne făceam și relații, erau mult mai stabile și mult mai frumoase, cu toate că poate nu e chiar corect ce spun, pentru că nu toate erau frumoase.

Dar marea noastră problemă era că mulți dintre noi nu aveam casă, nu aveam spațiu locativ, nu aveam apartamentul nostru, pentru că orice relație, ca să funcționeze, are nevoie de un spațiu comun. Dar marea noastră problemă era cum facem, cum aranjăm să ne putem întâlni și noi pe undeva, în afară de parcuri, toalete publice sau mai știu eu ce alte aranjamente, care erau nesatisfăcătoare. Erau pur pentru sex, dar nu duceau la o relație, nu erau baza relației. Sexul niciodată pentru noi nu a fost ceva important.

Relația era importantă, pentru că nu voiam să fim singuri, pentru că ne simțeam foarte singuri. Și acum oamenii se simt foarte singuri, mai cu seama homosexualii. Dar noi eram paria atunci, noi ne-am născut criminali! Ne-am născut cu articolul 200 deasupra noastră. Știam ce suntem și știam care sunt riscurile. Și riscurile erau destul de mari, pentru că dacă ajungeai la închisoare, gândește-te ce se întâmpla acolo. Deci violul era la ordinea zilei. Întotdeauna a fost. Oricât de descreierat ai fi fost, nu cred că vreunul dintre noi și-ar fi dorit să ajungă la închisoare doar ca să aibă accesul la bărbați și sex zilnic. Asta ar fi un punct de vedere dement.”

Î: Ai pomenit, înainte de interviu, ceva de familie, de faptul că, deși nu erai acceptat de societate, deși nu erai acceptat de foarte multe cercuri, sau deși trebuia să pretinzi că ești altcineva, nici măcar familia nu era în același ton cu tine. Cum au reacționat cei din familie când le-ai spus? 

Adrian Newell Păun: „Armistițiu total. Eu nu spun cine sunt, ei nu mă întreabă cine sunt. Armistițiu total. Nu era o problemă așa de mare pe cât este acum, pentru că puțini știau ce înseamnă să fii homosexual. Puțini știau cum se comportă un homosexual, care sunt manierismele lui, cum își mișcă mâna, cum vorbește, cum se uită. Nimeni nu își dădea seama. Deci nu era o problemă să-ți găsești loc de muncă. Iar marele avantaj era că era interzis să nu ai un loc de muncă.

Înțelegi? Că altfel deveneai parazit social. Deci fiecare persoană din această țară, în perioada comunistă, dacă nu-și găsea singur loc de muncă, i se dădea un loc de muncă. Deci nu era o problemă. Deci nu puteai să fii dat afară pe motiv că ești homosexual. Sau să refuzi să fii angajat. Pentru că era o lege, era o obligație, trebuia să muncești.”

Î: Ai vorbit despre relații, cum făceați atunci când nu erați în căutare de ceva serios?

Adrian Newell Păun: „Am făcut rele. De exemplu, m-am dus, ca orice homosexual bucureștean respectabil, la WC-ul public, de lângă Palatul Telefoanelor, unde era locul de ”agațament”. Și Cişmigiu era un loc de ”agațament”. În Cişmigiu se chema ”pescuit”, că sunt șirurile alea de scaune, ca un fel de bărci, și te puneai acolo exact ca moțul. Să te vază toată lumea care vine și pleacă de un parc. Și stăteai ca la pescuit. Și dacă vedeai pe cineva interesant, te băgai în seamă cu el. Fie te duceai tu și vorbeai și îi cereai o țigaretă. Sau îl întrebai ce oră este. Homosexualii respectabili nu spuneau cât e ceasul. Pentru că știam că „ce oră este” înseamnă ora de cordeală. Deci erau semnale. Nu uitați că în cultura gay e și o limbă paralelă cu cea a societății generale.”

Î: Cum se manifesta acest paralelism în comunism?

Adrian Newell Păun: „De exemplu, spuneam e de neam, adică e de al nostru. Dacă era verișoară sau văr, însemna că e homosexual, dar n-ai făcut nimic cu ea sau cu el. Cu cât gradul de rudenie era mai aproape, cu atât relația era mai puternică. Mai era și cravata roșie, nu de pionier, dar roșie. Pe asta o foloseam și eu când agățam prin Cișmigiu, că era ceva atât de nemasculin, aproape de neînchipuit. Precum ai avea o cravată roz. Și, după cravata, oamenii care cunoșteau semnalele, știau că tu ești la agățat sau la pescuit și veneau ei lângă tine. Se băgau în seamă, începeau o mică discuție, fiecare normal trebuia să îl miroasă pe celălalt. Ne miroseam prin întrebări.

Și, acum mă întorc la WC-ul vis-a-vis de Palatul Telefonului, acesta era foarte frumos și foarte frecventat. Mai cu seamă, după ora 9 seara, că era deschis până la 12 noaptea. Era printre puținele WC-uri din București unde aveau hârtie igienică mereu. Fiind privat, normal că era și cu (plata la) intrare. Și, pe timpul comunismului, poate cei din generație a mea își amintesc, exista, în cadrul miliției, în cadrul Ministrului de Interne, Brigada de Moravuri.

Brigada de Moravuri se ocupa cu combaterea prostituție și, sub umbrela asta generală a prostituției, erau asimilate și actele de homosexualitate. Era un WC american cu pisoare lungi, din faianță, instalate încă de când s-a făcut Palatul Telefonului, de o firmă din SUA. Pisoare erau lungi, te urinai practic pe perete, dar era un perete îmbrăcat în faianță și, între locurile unde te urinai, existau niște separatoare, care erau cam de două palme. Ceea ce îți dădea posibilitatea să faci mai multe lucruri. Și într-o zi m-am dus și eu să fac pe marele cuceritor pe acolo și, fără să realizez, am intrat în contact cu un membru al Brigadei de Moravuri. Și ăla m-a luat de mână și mi-a spus: „B#langiule, la închisoare cu tine!”. Dar eram minor și asta m-a scăpat.”

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News