-Ovidiu Schumacher a împlinit de curând 80 de ani, e aproape neschimbat, spune Răzvan Ionescu. Un om de o delicatețe și de o inteligență extraordinară. Știa, își asuma rolul de vioara a doua. Și abia acum, discutând și pe marginea cărții (Răzvan Ionescu a publicat recent volumul ”Ce mult v-am iubit”n.red.), și despre Meșterul, la telefon, îmi spunea – eu nu am știut asta, că ei se întâlneau în particular, din când în când, și discutau ce mai e de făcut la clasă, Cotescu nu venea tot timpul, Schumacher venea tot timpul, Cotescu venea în momentele importante, când totul se definitiva, și problema lor cea mai mare era cum să facă ca să lucreze în mod egal și cu cei care erau socotiți buni, și cu cei care erau socotiți mai puțin buni, în așa fel încât să nu se simtă vreo diferență la studenți. Și a murit pentru că noi am fost de la început și până când a închis ochii, „Puiule!”. Atâția pui a avut, că până la urmă i-au supt viața.

Ionuț Vulpescu: Așa se adresa studenților?

R.I: Puiule! Da. Nu e niciun secret. Mă trezeam noaptea, cu telefon acasă, în anul I. Anul I, examen. Semestrul I. Eu eram șeful clasei. Mă trezesc cu telefon la ora 11 noaptea. Zice: „Octavian Cotescu la telefon”. Simțeam că se scurge sângele din mine. „Da, domnule profesor!” „Mâine e examen și mă gândeam că nu știu unde ai pus tu cheia aia, ai lăsat-o la secretariat? Că m-aș duce eu pe la 7 așa, să mai fac curat acolo, să mai aranjez...” Cu câtă delicatețe mi-a transmis ce trebuie să fac. La 11 noaptea era preocupat de lucrul acesta. Pe urmă, pedagogia lui era paradoxală. S-a ocupat de noi ca toți să fim fie într-un film, într-un teatru, într-o piesă, să fie cu ochii pe noi în prima întâlnire cu profesia. Unii aveau succes în chestia asta, erau remarcați de critică, alții nu, și pentru cel care era beștelit de cronicar avea o asemenea tandrețe, te lua la Capșa, îți dădea o masă cu bere, „Cine mă, ți-a scris, hai nu... nu te supăra, nu are nicio importanță, tu ascultă ce spun eu”. Ăla care avea succes și cronicile îl remarcau ca o mare speranță, la cursuri îl călca în picioare. Îl călca în picioare ca să îi ridice ștacheta, să nu creadă că acolo s-a terminat tot. Dar noi toate astea atunci nu le pricepeam. Le pricepi abia după.

I.V: Asta e pedagogia de fapt.

R.I: Dar era o relație unică. Plus că eram protejați.

I.V: Meșterul i-ați spus dvs. sau era de dinainte?

R.I: Nu, era de dinainte. Așa i-a spus promoția lui Mălăele, Campos, Dănilă, ei au spus Meșterul și noi am preluat, dar el asta era. Meșterul e cum să spun eu, o activitate manuală. E Brâncuși! E autorul păpușilor pentru teatru, e un modelator.

I.V: Ce ați învățat ca fiind cel mai de preț lucru, fundamental, de la Octavian Cotescu?

R.I: Să fii cinstit.

I.V: De ce a murit atât de tânăr? Moartea lui este învăluită într-un oarecare mister.

R.I: Era al treilea infarct. Primul infarct l-a făcut cu noi, pe scenă. Făcuse Tocilescu un spectacol-coupé excelent, „Tartuffe”, al lui Molière, cuplat cu „Cabala bigoților”, a lui Bulgakov. Era perioada în care era atât de frig în sălile de teatru, că eu am avut într-o piesă o scenă în care trebuia să beau un pahar cu lapte și laptele a înghețat! Nu am băut nimic, au fost aplauze. Și fuma, nu se menaja, absolut deloc, repetiții, spectacole, nu mințea în spectacol, nu aluneca, nu exista lucrul acesta... Modul în care el s-a dăruit studenților a fost unic. Unic! Atât de unic că în momentul în care ne-am despărțit ca relație student-profesor am avut senzația că se prăbușește lumea.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News