Vasile Bănescu a scris un comentariu despre moartea subită a regizorului Bogdan Budeș. 

Vasile Bănescu a reflectat profund asupra morții subite a regizorului Bogdan Budeș, subliniind nu doar impactul emoțional pe care îl provoacă un astfel de eveniment în comunitate, dar și necesitatea de a ne reconsidera relația cu viața și sensul ei. Moartea, imprevizibilă și inevitabilă, ne amintește de fragilitatea existenței noastre și de importanța de a absorbi în viețile noastre cât mai multă frumusețe. Aceasta, sugerează Bănescu, nu ne salvează de moarte, ci ne protejează de urâțenia pe care o putem duce cu noi dincolo de această viață.

Într-o lume în care răul este adesea camuflat în bine, Vasile Bănescu ne îndeamnă să reflectăm asupra alegerilor noastre și asupra consecințelor acestora. Întrebarea centrală pe care o pune este ce justificare putem găsi pentru a trăi o viață dedicată iluziilor și nimicului, când știm că oricând putem părăsi această lume. El propune o alternativă: frumusețea bucuriei care provine din credință, din generozitate și din cultivarea relațiilor autentice cu ceilalți.

„Moartea subită a unui om de 52 de ani... este nu doar un puternic șoc emoțional cu impact comunitar, ci și un trist, dar fertil prilej de reflecție pentru orice om inteligent în legătură cu fragilitatea și scurtimea imprevizibilă a vieții. A înțelege că poți ieși absolut oricând din această lume, ca și cum ai călca o trapă prin care dispari dureros din viața celor dragi (moartea în sine e percepută doar de ei), înseamnă în mod firesc a ți-o schimba. Sau măcar a încerca să ți-o schimbi, în sensul absorbirii în ea a cât mai multă frumusețe. Frumusețea și sensul salvează.

Nu de inevitabila moarte, ci de urâtul cu multe chipuri care, acumulat și prostește cultivat, ne însoțește și dincolo de trapa de care ne apropiem cu fiecare zi. A fi înghițit de moarte ca om urât lăuntric sau urât de ceilalți, dincolo de pragul morții nemaiputând să schimbi nimic, întrucât intri într-o lume nesupusă schimbării, nu înseamnă a lăsa urâtul în urmă, ci a accepta sau alege perfect irațional să conlocuiești veșnic cu starea și amenajarea sufletească mustind de urât cu care ai plecat.

Întrebarea rațională pentru cei ce stau încă departe de credința lămuritoare și eliberatoare din peștera iluziilor și confuziilor, rămâne: ce anume poate justifica opțiunea pentru o viață dedicată nimicului și nimicurilor, neantului iluziei că fericirea are legătură cu răul camuflat în bine, cu tot ce se destramă chiar în fața ta, destrămând-ți viața și ascunzându-ți sensul, cu urâtul unor alegeri personale ale căror consecințe nu întârzie niciodată la iminenta întâlnire cu tine, ce anume merită privilegiat în viața din care poți ieși chiar mâine? Urâțenia urii, mândriei, lăcomiei, furiei, calomniei, strivirii și batjocoririi altora, hidosul crimei de multe felurisau.

Frumusețea bucuriei care vine din credința care onorează, care crește din admirație, cunoaștere și rafinarea relației cu celălalt prin generozitate? Dacă viața e scurtă, opțiunea e oare să o facem lată, să ne-o facem cu mâna noastră?

Dacă gândurile și zilele risipite în iluziile din „bâlciul deșertăciunilor” ne afundă garantat în depresie și anxietate, să respingem oare total gândul terapeutic la moartea care ne poate fulgera oricând, adică la ziua călcării pe trapă? Să credem în neantul absurd sau în Cale, Adevăr și Viață?

Răspunsul nu ar trebui să fie chiar atât de complicat pe cât încă ne pare. Rămâne totuși o datorie să ni-l formulăm fiecare”, a scris Vasile Bănescu.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News