Schimbarea la Față, sărbătorită anual pe 6 august, este una dintre cele mai importante sărbători creștine, marcând un moment crucial în viața lui Iisus Hristos.

Preotul Paul Iulius Negoiță a scris câteva rânduri despre această sărbătoare importantă.

„Pe față se pot citi multe. S-a schimbat la față când a auzit, e una dintre expresiile comune. Pe față se pot citit multe, însă știm tot mai puțin să citim pentru că ne privim din ce în ce mai rar unii pe alții. Mereu cu gândurile duse și cu ochii atenți la micul ecran al telefonului, ne scapă ceea ce e frumos în jurul nostru. Ne scapă bucuriile celor din jur și nu le consumăm împreună, ne scapă tristețile lor și nu mai suntem cu adevărat alături de cei care au nevoie.

Nu mai zic despre faptul că fața cuiva spune multe despre ceea ce este in interiorul lui, de la răutate sau bunătate, la sinceritate ori ipocrizie.

Dar în Ziua Schimbării la Față nu vorbim despre o față oarecare, ci despre chipul Mântuitorului Iisus Hristos.

A fost cea mai imaterială minune. A fost o minune făcută asupra Sa. Nu a mai schimbat materia apei în vin, nici nu a mai readus viața cuiva, nici nu i-a mai făcut pe orbi să vadă și pe șchiopi să meargă. I-a făcut pe apostolii care-l însoțeau să se minuneze și să se simtă bine, atât de bine încât nu-și mai doreau să plece de acolo. Voiau să aibă colibele lor, semn al faptului că voiau să rămână în acea stare pentru totdeauna, atât de bine le era.

În fața lor, chipul  Domnului s-a făcut alb ca lumina. Nu alb ca zăpada și alb ca lumina. Zăpada are albul ei imaculat, dar e grea. Lumina nu e încărcată de greutatea materiei. De la lumină prind strălucire și chipurile din jur. Așa este omul care dă lumină cu starea sa de credință și bunătate! Dă lumină în jur precum soarele luminează luna.

De aceea la Înviere se împarte lumină, iar lumina nu se împuținează, pentru că e imaterială, pentru că e divină. Nu se termină, ci doar poate fi stinsă de vântul care aduce recele zăpezii. Lumina e caldă, zăpada e rece. De aceea fața Domnului s-a făcut albă ca lumina, nu precum zăpada.

Apostolii au primit lumină și au simțit că le e bine. Au simțit căldura divină.

Mai târziu, practicanții Rugăciunii inimii, isihaștii, se rugau în căutarea luminii imateriale a lui Dumnezeu, iar după lungi orațiuni și ruperi de lume o primeau și se simțeau ca apostolii pe Tabor.

Domnul s-a schimbat la față pentru că s-a rugat Tatălui și, în felul acesta, le-a arătat ucenicilor calea spre lumină. L-a arătat lor calea spre lumina lor și nouă. Omul rugător e luminos, omul bun e luminos, omul înțelept e luminos, omul care trăiește în adevăr este luminos, omul sincer e luminos pentru că chipul lui nu e umbrit de minciună…

Noi, cei de azi, nu urcăm pe Taborul fizic pentru ca Dumnezeu să dea lumină feței noastre, ci pe cel al credinței, al bunătății, al rugăciunii, la sincerității, al iubirii celor din jur.

Viața poate fi un Tabor sau un hău! Din hău nu poți vedea lumina nici azi, nici mâine, nici peste veacuri. Pe Taborul vieții, din înălțimea credinței, lumina vine natural!

Deci, fii bun Doamne și ne luminează ca să fim și noi pentru cei din jur lumini, nu tăciuni!”, a zis preotul Paul Iulius Negoiță.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News