Procesul lui Iisus din Nazaret este un proces capital pentru istoria omenirii. Pentru credincioşi, el deschide calea mântuirii; în urma suferinţelor îndurate, Iisus devine prototipul însuşi al condamnatului nevinovat, judecata sa, simbolul erorii judiciare, iar apelul la „proces” într-o lumea guvernată de legea talionului stabileşte „matricea” judiciară al civilizaţiei occidentale actuale.

Într-adevăr, în urmă cu 1981 de ani, vineri 7 aprilie 30 î.Hr., se judeca, în numai câteva ore, la Palatul lui Irod din Ierusalim, cel mai important proces judiciar din istorie şi, în orice caz, unul dintre cele care au marcat major devenirea omenirii: cel al lui Iisus din Nazaret. Acuzat in extremis deopotrivă de blasfemie şi de a se fi pretins „rege al iudeilor” de căpeteniile religioase iudee, acesta avea să fie, în cele din urmă, la presiunea mulţimii aţâţate şi după ce judecătorul Pilat din Pont, prefectul provinciei romane, „s-a spălat pe mâini” (de răspundere), condamnat la moarte şi executat prin crucificare. Astfel, prin jertfa şi mărturisirea lui Hristos se năştea o nouă religie, creştinismul care, prin valorile sale, va sta la baza dezvoltării civilizaţiei occidentale.

Interpretări tendenţioase, de ordin preponderent teologic, dar exploatate conjunctural, alimentate de căutări absurde de vinovăţii şi inculpări în privinţa evenimentului judiciar, au născut şi întreţinut artificial o dispută care, de-a lungul veacurilor, a avut uneori devieri aberante, mergând până la forme extreme de rasism religios.

Pe baza ultimelor date ale cercetărilor istorice şi exegezelor biblice, în lucrarea sa Procesul lui Iisus (Ed. Herald, 2011), prof. univ. dr. Mircea Duţu demonstrează adevăratele cauze ale prigonirii şi trimiterii la moarte a lui Iisus, principalii vinovaţi şi circumstanţele în care s-a desfăşurat procesul judiciar care a condus la crucificarea sa, deschizându-se, astfel, calea minunii Învierii. Susţinerile sale, în frunte cu cea privind alungarea negustorilor din Templu drept principală cauză concretă a prigonirii şi iniţierii procesului judiciar, în scopul eliminării fizice a lui Iisus, sunt confirmate, din perspectivă teologică, de Joseph Ratzinger (papa Benedict al XVI-lea) în lucrarea sa Jésus de Nazareth. De l’entrée à Jérusalem à la Résurrection (Ed. du Rocher, Paris, 2011). Printr-o remarcabilă demonstraţie, suveranul pontif arată că linia de fractură dintre Iisus şi farisei nu s-a produs pe tema Legii, ci în problema centrală a Templului, episodul cheie reprezentându-l, în acest sens, momentul în care Hristos alungă, a doua zi după Sărbătoarea Ramurilor, pe schimbătorii de bani şi vânzătorii de păsări şi de animale pentru sacrificiul ritual de Pessah. Se combate, astfel, încercarea de a acredita ideea că Saul din Tars, devenit în urma convertirii pe Drumul Damascului, Pavel, apostolul neamurilor, ar fi fost principalul responsabil pentru fractura intervenită între adepţii lui Iisus şi lumea evree a antichităţii, iar creştinismul ar fi fost, la originea sa, purtătorul unui mesaj negativ faţă de evrei.

Pe baza lucrării Procesul lui Iisus şi cu concursul nemijlocit al profesorului Mircea Duţu, vă prezentăm, în Săptămâna Mare, o reconstituire a faptelor de acum aproape 2000 de ani, dintr-o perspectivă istorico-juridică.

Prima întrebare: a existat istoriceşte procesul lui Iisus?

O întrebare preliminară şi, totodată, esenţială în economia problemei priveşte existenţa concretă, materială, factuală a evenimentului judiciar şi a protagoniştilor săi.

De-a lungul timpului, însăşi istoricitatea lui Iisus a fost uneori contestată şi cu atât mai mult cea a procesului judiciar, ca parte majoră a patimilor sale. Chiar în zilele noastre, autori precum teologul disi-dent Hans Kung susţin că „nu mai este posibil să re-constituim derularea procesului lui Iisus, având în vedere că nu deţinem actele sale originale, şi niciun fel de mărturii directe”.

O asemenea poziţie este, cel puţin, exagerată, întrucât la aproape două mii de ani de la eveniment şi în circumstanţele istorice date e greu să pretinzi proba cu acte şi precizări de amănunt. Şi aceasta cu atât mai mult în condiţiile în care posibilităţile de ordin tehnic de înregistrare a probelor erau foarte reduse, iar interesul autorităţilor judiciare ale timpului în acest sens a fost practic inexistent. Totuşi, acel titulus prevăzut de procedura romană şi atestat de evanghelii, pe care s-a scris lapidar „INRI”, se constituie într-o veritabilă minută a judecăţii şi nu ştim dacă s-au întocmit alte documente oficiale, episodul istoric rămânând astfel mai ales în memoria participanţilor şi a martorilor, transmiţându-se pe cale orală şi fiind reţinut în scris, peste câteva decenii, în evanghelii.

Nici protagoniştii operaţiunii judiciare, în frunte cu prefectul-judecător Ponţiu Pilat, neprevăzând importanţa cauzei pe care au judecat-o şi în cadrul căreia l-au condamnat la moarte pe Iisus, pe atunci un necunoscut, pretins „rege al iudeilor”, poate că nu s-au preocupat să întocmească documente oficiale, care apoi să fie conservate spre a fi transmise peste timp. De altfel, nu s-a păstrat nicio sentinţă a unui proces din antichitate, numai pledoariile lui Cicero şi Demostene furnizându-ne unele informaţii asupra derulării proceselor romane şi greceşti în cadrul cărora ei au intervenit ca avocaţi. Primele minute ale unui proces pe care le cunoaştem şi au putut fi astfel studiate de specialişti sunt datate mult mai recent, fiind cele ale proceselor intentate Ioanei d’Arc (1431) şi unele dintre cele judecate de Sfântul Yves de Kermartin (1250-1303, patronul juriştilor în general şi al avocaţilor în special). Ipoteza formulată de Iustin şi preluată mai apoi de Tertullian a existenţei unui raport al prefectului Pilat către cezarul Tiberius privind procesul unui candidat la regalitatea Israelului şi execuţia lui, care s-ar fi păstrat în arhivele imperiale este foarte puţin probabilă, având în vedere insignifianţa evenimentului pentru autorităţile romane.

Principala sursă de atestare (istorică) şi de reconstituire faptică a procesului judiciar al lui Iisus rămân astfel cele patru evanghelii canonice, confirmate şi uneori detaliate pe anumite aspecte de izvoare istorice directe ori prin elemente ale contextului juridic. Cea mai veche dintre aceste scripturi este Evanghelia după Marcu scrisă în anul 70 d.Hr., deci la patru decenii de la eveniment, urmată de cele ale lui Matei şi Luca, bazate în mod evident pe prima, dar şi pe un izvor necunoscut până astăzi şi îmbogăţite prin unele contribuţii personale. În sfârşit, cea după Ioan, datată în perioada 90-95, utilizează textele evangheliilor anterioare şi adaugă elemente omise de acestea . Deşi literatura iudaică păstrează o tăcere aproape totală despre Iisus, totuşi Talmudul , care regrupează, în circa 15000 de pagini, ansamblul tradiţiilor orale colectate în cursul primelor două secole ale erei creştine cuprinde şi circa 12 referiri la acesta. Referitor la moartea lui, un pasaj relatează o tradiţie care urcă dincolo de veacul al II-lea potrivit căreia „...în ajunul Paştelui, Iisus a fost spânzurat. Un vestitor a mers înaintea lui timp de 40 de zile, spunând: va fi lapidat pentru că a făcut vrăji, l-a înşelat şi l-a batjocorit pe Israel. Cei care ar fi cunoscut un motiv de a-l apăra, ar fi putut veni să depună mărturie despre el. Dar nu s-a găsit nimeni care să depună mărturie în favoarea lui, şi astfel a fost spânzurat în ajunul Paştelui”. (Talmudul Babilonian, Sinedriu, 43 a.). Aşadar sunt şi aici certificate câteva elemente: desfăşurarea unui proces (posibilitatea de a fi apărat şi de a depune mărturii sugerează un asemenea cadru), în ajunul Pesahului, confirmându-se astfel datarea din Evanghelia după Ioan, soldat, pentru vina de „a fi făcut vrăji şi insultat pe Israel” cu condamnarea la moarte şi executarea sentinţei. (Spânzurarea are aici mai ales semnificaţia de a „atârna pe stâlp”, situaţie care poate aminti şi de crucificarea romană). Aşadar, Iisus este considerat un instigator în sensul Deuteronomului (13, 9) şi astfel e avertizat, cerându-i-se să se căiască; în faţă refuzului său, e judecat şi, în cele din urmă, executat.

Este dificil de perceput sensul discursului Coranic asupra morţii lui Iisus pe cruce. Versetele 157-158 din al 4-lea surat pune în scenă o polemică împotriva evreilor, care afirmă că „Noi l-am omorât pe Mesia”. Coranul neagă, oare, răstignirea, sau denunţă doar susţinerea iudaică? Textul este ambiguu în această privinţă, şi nici măcar exegeţii musulmani nu susţin un singur punct de vedere. Din perspectivă musulmană, oricum, moartea lui Iisus pe cruce nu joacă niciun rol în istoria mântuirii.

Dar nici sursele istorice propriu-zise nu lipsesc cu desăvârşire.

Astfel, se cuvine menţionată, în acest sens, mai întâi referirea istoricului evreu Flavius Josephus (37-100 d.Hr.) din lucrarea Antichităţi iudaice: „...Chiar dacă Pilat, din cauza acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului evreu, l-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început”. Găsim în acest text (numit şi Testimonium de Christo), pe lângă atestarea existenţei istorice a procesului şi confirmarea, astfel, a relatărilor evanghelice, şi două elemente fundamentale ale sale: cine au fost acuzatorii (căpeteniile iudee) şi, respectiv, pedeapsa aplicată şi modul său de executare (crucificarea).

De asemenea, o referire incidentală o întâlnim şi în Analele lui Tacit, unde, relatându-se despre Nero, incendierea Romei şi creştini, se face precizarea: „Christos (Christus), căpetenia de la care îşi luaseră numele, pe vremea împăratului Tiberius fusese osândit (executat) de către procuratorul Pontius Pilatus” (Anale 15, 44) . Şi din această sursă istorică de prestigiu rezultă aşadar condamnarea la moarte a lui Iisus şi executarea pedepsei din ordinul guvernatorului roman al provinciei, desemnat printr-o confuzie drept procurator şi nu prefect, cum era în realitate.

În lucrarea sa Moartea lui Peregrinus (scrisă în jurul anului 170) Lucian din Samosata scrie, printre altele despre acesta: „Ei, creştinii, îl venerau ca pe un dumnezeu, îl foloseau ca pe un legislator şi îl considerau ca pe maimarele (şeful) lor, bineînţeles după cel pe care ei îl venerau încă, omul care a fost crucificat în Palestina pentru a fi introdus acest nou mister în lume” (Moartea lui Peregrinus, 11). Este al doilea autor păgân, după Tacit, care ne dă câteva informaţii despre fondatorul creştinismului. Fără să-l numească, el îl leagă de Palestina şi semnalează execuţia sa, aducând două precizări: natura supliciului (crucificarea) şi cauza condamnării (introducerea unui nou cult, a unui nou mister).

La acestea se adaugă elementele cadrului juridic - deopotrivă ebraic şi roman - aferent cauzei şi timpului, care completează un tablou general al procesului, permiţând, totodată, o serie de corelări şi eventuale corecturi dovedite necesare în acest complicat demers.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News