În 2005, a fost aproape o isterie generală, sau cel puţin în ţările cu rădăcini creștine, în legătură cu moartea Papei Ioan Paul al II-lea și alegerea unuia nou. La televiziuni se discuta, în acea perioadă, despre procedura de alegere, despre demersurile urmate de cardinali și despre acest obicei de a semnaliza alegerea unui nou Papă prin fumul alb. "Habemus Papam" asta prezintă, alegerea unui nou Papă, dar, totodată, căderea lui în depresie și neputinţa de a-și asuma funcţia.

Autor: Răzvan Băltărețu

[caption id="" align="alignleft" width="400" caption="Psihanalistul le prezintă cardinalilor regulile jocului de volei și cum trebuie lovită mingea"][/caption]

Filmul începe cu procesul de alegere, ceea ce înseamnă izolarea cardinarilor de restul lumii. După câteva voturi eșuate, este ales un anume Melville (Michel Piccoli). Din momentul în care află decizia conclavului, Melville se rupe de lume. De la respiraţia îngreunată, la puseuri de tensiune ridicată, până la fuga de lângă balconul de la care ar fi trebuit să vorbească pentru prima dată lumii, toate îl fac să creadă că nu e făcut pentru poziția de lider spiritual. Este chemat un psihanalist, care este și regizorul filmului (Nanni Moretti), cel mai bun din Italia, dar date fiind constrângerile conclavului de a nu-i pune întrebări profunde sau directe, el nu reușește nimic. Odată cu intrarea în scenă a psihanalistului este prezentată și secretomania Vaticanului. Acesta este forţat să râmănă izolat de lume, precum cardinalii, până când Papa va ieși la balcon.

În încercarea de a-l face pe Melville să-și revină, acesta e dus la soţia psihanalistului și, apoi, pierdut prin oraș. În perindarea sa prin oraș încearcă să-și găsească locul și să treacă peste depresie. Acesta e momentul în care Sanctitatea primește o faţă umană. În tinerețe, Melville voia să devină actor, dar n-a reușit, în schimb, sora lui a luat examenul, motiv pentru care el știe pe de rost piesa "Pescărușul" de Cehov. Pe același plan al feţei umane a slujitorilor divinității, psihanalistul, un darwinist convins, organizează un turneu de volei în curtea interioară. Acest fragment constituie miezul umoristic al filmului, umor european, subtil sau extrem pe alocuri, dar care merită privit și savurat.

Finalul aduce discursul Papei care, în faţa mulţimii, admite că nu el e liderul către care ar trebui să se uite și de la care să aștepte răspunsurile cele mai bune. Lordul Acton a spus că puterea absolută corupe absolut, dar în cazul acestui personaj imaginat de scenarist, puterea distruge absolut.

Filmul merită văzut pentru tot ce are de oferit, de la obsesia soţiei psihanalistului cu deficitul de atenţie, până la momentele de umor bine așezate, și chiar și pentru fuga Papei în lume. Un film spălat complet de fardurile hollywood-iene și de bling-bling-urile efectelor speciale. Ca puncte slabe, cel mai evident este flexibilitatea de care dau dovadă cardinalii când li se propune turneul de volei. Puţin probabil ca să se întâmple așa ceva, chiar dacă maestrul de ceremonie e cel mai bun psihanalist. Apoi, ilogică este "pierderea" Papei în oraș. Este prea multă lejeritate în supraveghere din partea gărzii care-l urmărește, deși vorbim de un șef de stat și un patron spiritual de o însemnătate oarecum mare.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News