Parohia bisericii Sfântul Pantelimon regretă trecerea la cele veșnice, în data de 19 martie 2013, a actriței de teatru și film Irina Petrescu, un ajutor neprețuit pentru instituția de cult. "A fost minunat!", atât mai pot spune reprezentanții parohiei despre marea doamnă Irina Petrescu, o actriță cu suflet de copil, implicată în proiectul "Ateneul Sfântului Pantelimon".

Irina Petrescu va fi înmormântată astăzi, la ora 13:00, la Cimitirul Reînvierea, însă considerațiile celor din parohia bisericii Sfântul Pantelimon vor fi păstrate de-a lungul timpului, pentru cea care i-a onorat cu prezența la o seamă din repetiții, la filmare, cât și la premiera pieselor lor de teatru.

"Sfatul sau neprețuit pe care ni l-a dat cu toată dragostea ne-a ajutat să dăm contur scenetelor noastre de teatru, astfel încât să devină captivantă din toate punctele de vedere. După premiera piesei Hristos a înviat (2010), domnia sa a făcut următoarea declarație de presă: "I-am simțit foarte concentrați, cu emoție, dar foarte prompți. Nu s-au bâlbâit, nu s-au încurcat. Unul dintre ei mi-a spus că s-a sărit peste o replică, dar nici nu mi-am dat seama pentru că nu s-a cunoscut. Am fost la câteva repetiții care au fost mai dezordonate, dar când s-a filmat pentru TVR 3 - atunci a fost primul contact cu aceasta avengură mai neobișnuită - a fost minunat", evocă reprezentanții parohiei Sfântul Pantelimon.

Irina Petrescu: Teatrul parohial apropei sufletul unui copil de Biserică

În memoriam Doamnei Irina Petrescu, aceștia reamintesc un fragment din considerațiie pe care actrița despre proiectul „Ateneul Sfântului Pantelimon”, aşa cum au fost suprinse în cadrul emisiunii dezbatere „Teatru religios – Mijloc de catehizare”, difuzată de Trinitas Tv în data de 30 iulie 2012:

"Momentul în care, la rugămintea părintelui Bogdan Teleanu, acum câţiva ani am luat contact (cu copiii din trupa de teatru parohial „Ateneul Sfântului Pantelimon” – n.n.) a fost o surpriză extraordinară! Contactul cu copiii mi s-a părut absolut fascinant! Deşi provin dintr-o familie de pedagogi şi psihologi. eu nu am niciun fel de talent pedagogic. Nu ştiu să mă apropii de copii! Nu ştiu să-i stăpânesc, atunci când ei devin mai năzdrăvani decât copiii obişnuiţi, mai ales într-un cerc mai special, aşa cum este cel al Bisericii. Însă ideea părintelui Bogdan mi s-a părut absolut extraordinară: este un mod de a apropia sufletul unui copil de Biserică şi de credinţă prin nişte mijloace foarte laice. Şi este un mijloc atât de atrăgător care cred că şi-a găsit efectul, cel puţin acum câţiva ani!

(...) eu mai am un prieten în echipă: Florinel. El este cel mai năzdrăvan, cel mai histrion. Lui îi place cel mai tare să se joace de-a joaca pentru că teatru este, totuşi, o joacă. Cred că are şanse să se îndrepte cu timpul spre această nefericită meserie. El era întotdeauna cel rău, cel diabolic. La un momendat era chiar măgăruşul. Când am făcut rost de la teatrul de copii de un cap de măgar, să-l fi văzut, era atât de fericit! Era strigat de ceilaţi copii: „Unde e măgarul? Măgarul Florin să vină mai repede!” Cine credeţi că alerga fericit ca şi când i s-ar fi spus să vină Făt-Frumos Florin. Ei, această plăcere de joc nu poate veni decât numai în întâmpinarea strădaniei pedagogice pe care o face părintele Bogdan cu aceşti copii. Şi cred că este o modalitate extraordinară de atragere a copiilor la credinţă.

Am senzaţia că aceşti copiii vor fi mai altfel pentru anii care vin. Se vor dezvolta mai bogat pe dinăutru decât pe dinafară. Vor fi mai feriţi de tentaţia vulgarităţii străzii, a violenţei străzii. Apoi, în timpul acestor repetiţii cred că se cultivă şi un soi de spirit de echipă de prietenie.Copiii simt ce înseamnă emoţia spectacolului. I-am văzut atât de fericiţi când apăreau costumele. Se bucurau aşa cum ne bucurăm noi la teatru când apar prima dată costumele după probe, după tot felul de încercări. La biserica era o sărbătoare. Toţi îşi ajutau colegii să-şi ţină mai bine strânsă hăinuţa, capşonul. Era o bucurie fără margini! Mi-a făcut o mare bucurie părintele că m-a invitat! Nu am putut să-i fiu de folos decât spunându-le să vorbească mai tare sau să vorbească cu partenerul, iar nu cu publicul. Dar acestea sunt indicaţii neimportante, neesenţiale.

Mai este un lucru pe care vreau să-l subliniez şi anume că ei învaţă înainte de a învăţa temeinic la şcoală exprimarea gramaticală corectă. În clipa în care ei au de învăţat sau de spus un text li se atrage atenţia asuora ideii frazeiu şi a ceea ce trebuie accentuat pentru ca ideea frazei să ajungă la spectator, la cel care priveşte. Atunci va şti întotdeauna când şi cum să accentueze verbul. Va învăţa ce este verbul într-o frază, că el este motorul ideii din fraza aceea, va învăţa ce este subiectul, va învăţa ce este atributul, caracterizarea, complementele de timp, de loc, de spaţiu, organizarea lor în frază în scopul de a face maiuşor de transmis mesajul. Acesta cred că este unul din studiile de bază pe care un profesor de teatru îl dezvoltă la clasa cu care lucrează. Este teoria mea, aproape o ideea fixă. Dacă nu înţelegi tu ce vrea să spună fraza pe care o ai de spus nici cel care te ascultă nu o va înţelege, oricât ai spune-o de tare, de repede sau de încet. Iar sensul nu-l poate da decât gramatica, adică organizarea armonioasă, melodică, adică topica frazei. A învăţa de mic copil, înainte de a ajunge pe cale ştiinţifică, pedagogică, mi se pare un mare câştig pentru ei ca oameni indiferent că vor fi profesor, preoţi, ingineri sau conducători de sindicat. Ei trebuie să ştie ce spun!"

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News