Anul 2023 a fost marcat de două pierderi dureroase pentru sociologul Gelu Duminică. 

Pierderea fraților săi, ambii afectați de boli grave, a lăsat o amprentă profundă asupra familiei și a provocat o suferință nemăsurată.

Primul dintre frații săi, în vârstă de puțin peste 50 de ani, a fost diagnosticat cu o afecțiune hepatică severă cauzată de un virus luat cu mulți ani în urmă. Refuzând tratamentele inițiale recomandate de medici și sfaturile familiei, starea lui s-a deteriorat drastic. Deși a continuat să îi asigure că totul este în regulă, boala a avansat într-un ritm alarmant. Abia când a devenit incapabil să mai muncească și a acceptat tratamentele de specialitate, situația sa era deja extrem de gravă.

După ce au reușit să-l aducă la medici în București, starea lui a cunoscut o ușoară ameliorare, dar nu pentru mult timp. Organele afectate de boală au început să cedeze una câte una, iar suferința a devenit insuportabilă. La câteva zile după ce a fost readus în București, corpul său a cedat complet, transformându-se într-o umbră a omului sănătos care fusese odată. Într-un moment de relativă luciditate, a acceptat să se spovedească, iar preotul Mirică de la Mărcuța a venit să-i îngrijească sufletul.

În fața unei dileme devastatoare — de a-l aduce acasă pentru a muri sau de a căuta un centru de îngrijire paleativă — familia a întâmpinat dificultăți uriașe. Serviciile de îngrijire paleativă, chiar și în București, erau extrem de rare și supraaglomerate, iar lista de așteptare era lungă. În această perioadă dificilă, familia s-a rugat pentru alinare și pentru ca fratele să nu sufere prea mult.

Gelu Duminică subliniază că, deși durerea și trauma pierderii fratelui său sunt adânci și continuă să-l bântuie, nu dorește ca acest text să fie interpretat ca o pledoarie pentru medicii de la Pantelimon. El speră ca justiția să se pronunțe cât mai repede și să fie adoptate cadre legislative care să îmbunătățească serviciile de îngrijire pentru astfel de cazuri.

„În 2023 am pierdut doi frați. Boli grele care au generat o suferință foarte grea. Atât pentru ei, cât și pentru întreaga familie. Unul dintre ei, avea puțin peste 50 de ani. Cu mulți ani în urmă a contactat un virus hepatic care i-a măcelărit ficatul. El a ales să ignore sfaturile medicilor și ale familiei și să nu se trateze din prima, și boala a avansat într-un mod halucinant. A refuzat ajutorul pe care i l-am oferit și ne liniștea spunând că este bine. Curând, însă, boala l-a îngenunchiat și l-a făcut incapabil să mai muncească. De-abia atunci a acceptat tratamentul de specialitate însă lucrurile nu au evoluat bine deloc.

Doar în câteva luni a devenit o umbră a ceea ce a fost cândva. După foarte multe rugăminți, am reușit să-l aduc la medici în București care au reușit „imposibilul” și l-au ameliorat. I s-au recomandat alte tratamente, investigații și regim alimentar. L-am ajutat cu alimente și cu resurse financiare să le facă, însă el a decis să folosească resursele pentru familia lui, spunându-ne, din nou, că totul e ok. Nu era.

În aprilie anul trecut, corpul lui a cedat violent, mai rău decât a fost vreodată. L-am readus în București și medicii au reînceput lupta pentru viața lui. În prima săptămână, corpul a dat semne de revigorare însă organele lui mult prea afectate, au început să cedeze rând pe rând. Multă, foarte multă durere până când a devenit un schelet schimonosit de boală. La câteva zile, din cauza lichidului de la creier, nu mai înțelegeai nimic din ceea ce spunea.

La alte câteva zile, a intrat într-o stare de semi-inconstiență și singurele sunete pe care le scotea erau doar gemetele. Atunci a fost primul gând că îl vom pierde. Într-unul din momentele de relativă luciditate, l-am întrebat dacă vrea să se spovedească. A spus că da. Preotul Mirică de la Mărcuța a venit și, numai el știe cum, i-a îngrijit sufletul. L-am rugat pe preot să se roage și pentru iertarea lui și să ceară îndurare Bunului. Pentru că suferință lui era mult prea grea și transformase ceea ce odată a fost un om mândru și vesel într-o stafie.

Știam că din punct de vedere medical, nu mai are nicio șansă și că plecarea lui e doar o chestiune de timp. Eram puși în fața unei dileme îngrozitoare, pe care n-o doresc nimănui, și anume de a-l duce ”să moară acasă” – lucru care ar fi generat și mai multe traume copilei lui de doar 10 ani care trebuie să vadă zilnic umbra inconștiență a ceea ce a fost tatăl ei, sau să căutăm un centru de îngrijire paleativă unde să aibă parte de un tratament de compasiune.

Din păcate, astfel se servicii, chiar și în București, sunt extrem de rare și suprasolicitate. Și nici un loc disponibil imediat, completat de o lista de așteptare extrem de lungă. Din momentul în am avut certitudinea medicală și fizică că drumul către moarte a fratelui meu este ireversibil, ne-am rugat de Dumnezeu să-l ierte cât mai repede. Și de medici să-l ajute să aibă cât mai puține dureri.

Nu doresc nimănui să treacă prin astfel de experiențe! Durerea și trauma de a-ți vedea omul drag în chinurile cele mai mari pe care ți le poți imagina s-au transformat în imagini care, chiar și după un an, mă bântuie. Și mă vor bântui mult timp de acum înainte.

Nu știu dacă medicii au redus tratamentul în ultima etapă. Dar, dacă au făcut-o, le mulțumesc public! Pentru că chinul prin care a trecut fratele meu, nu avea nicio legătură cu umanitatea.

PS. Nepoata mea a decis că imaginea cu care vrea să rămână în minte și suflet este cea a tatălui ei zâmbitor, și poate și de aceea nu a vrut să-l vadă decedat. A stat tot priveghiul cu poza lui în mână, însă departe de sicriu. Îi mulțumesc că, în felul ei inocent și dulce, mi-a spus că am făcut bine că nu l-am dus acasă mai devreme.

PS 2. Nu-mi doresc ca acest text să fie interpretat drept o pledoarie pentru medicii de la Pantelimon. Sper ca justiția să se pronunțe cât mai repede și cei are trebuie să decidă asupra unor noi cadre legislative care să facă astfel de chestiuni imposibile, să o facă.

Îmi doresc, însă, să înțelegem că relația dintre Dumnezeu și mâinile medicilor nu este doar una de colaborare, ci și una în care Viața dă ”șah-mat” științei arătând că indiferent ce, finalul e acolo. În aceste cazuri, ai nevoie de servicii solide, legislație și practici care să ajute omul să facă Marea Trecere demn și cu cât mai puțină durere. Pentru el și pentru cei din jur.

PS3. În poza asta apar cei doi frați pe care i-am pierdut anul trecut. Dani este cel din dreapta. La doar 6 luni, s-a dus și Viorel (cel din stânga)”, a scris sociologul Gelu Duminică.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News