Uriașul Dinu Săraru a murit. Chiar dacă el nu mai este, va rămâne un om peste vremuri.

A debutat ca romancier şi, totodată, s-a consacrat cu „Nişte ţărani” (1974, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române). Dinu Săraru a cucerit publicul prin o înțelegere a țăranilor, storși de vlagă și înainte de comuniști, și după colectivizare și după momentul 1989. Impactul publicării acestui volum a fost atât de mare încât autorul a intrat rapid în conştiinţa românilor.

În 2022, Mitică Popescu, într-un interviu pentru Ionuț Vulpescu, povestea cum a fost colaborarea cu Dinu Săraru, care a condus Teatrul Mic între 1977-1989, în cea mai fastă perioadă a acestei instituții.

Redăm dialogul dintre Mitică Popescu și Ionuț Vulpescu:

Cum ați lucrat cu Dinu Săraru, cum a fost dânsul ca manager al Teatrului Mic, l-a întrebat Ionuț Vulpescu pe regretatul actor?

Mitică Popescu: Extraordinar! Trebuia să fim disciplinați. Ținea foarte mult la disciplină. La ora de începere a repetiției, trebuia să vii mai devreme. Și la spectacole. Adică dacă nu era toată distribuția înainte cu un sfert de oră față de momentul de începere a spectacolului, nu se bătea gongul. Adică chiar dacă juca în Actul II, trebuia să vină la fără un sfert. De fapt, adevăratul sfert academic ăsta este. Nu ca la noi, sfertul academic să se pună după.

I.V:La noi e după, nu înainte.

M.P:Sfertul academic e puțin mai... înainte. Cu 15 minute înainte de întâlnirea pe care o ai cu cineva.

I.V:Ținea la disciplină și o impunea.

M.P: Dacă erai în Actul I trebuia să fii cu o oră mai devreme la teatru.

I.V: Ce a însemnat perioada aceea, sfârșitul anilor ’70, începutul anilor ’80, pentru dvs. și pentru Teatrul Mic? Dacă ar fi să spunem pentru cei care nu cunosc, ce a însemnat Teatrul Mic, în anii ’80, ce a adus el?

M.P:În primul rând, a fost mult talent la noi în teatru, muncă multă! Eram mândri când ieșeam vinerea după spectacol și era coada formată în fața teatrului, care aștepta să se deschidă casa a doua zi la 10, să mai prindă un bilet.

I.V: Asta era satisfacția. Publicul!

M.P: Pentru cine faci, ce faci...

I.V: Atunci când sunteți pe scenă, vedeți publicul, vedeți oamenii?

M.P: Nu! Nu suntem la Revistă. Am treabă cu partenerul. Cu partenerii.

I.V: Care a fost partenerul dvs. preferat pe scena Teatrului Mic?

M.P:Ștefan Iordache! De fapt, și ultimul spectacol, și al lui, și al meu, a fost Alex și Morris.

Rolurile secundare sunt cel mai greu de jucat

I.V: Aveți vreun rol care vă reprezintă, în care să vă fi simțit în pielea dvs. la teatru, în vremea aceea?

M.P: Nu, cel mai mult am ținut la ultimul, că eram mai atent... Nu am avut ceva preferat. Eu am iubit toate rolurile. Chiar și cele mici, care sunt foarte greu de jucat.

I.V: Așa numitele roluri secundare.

M.P: Roluri secundare, dar dacă ai șapte replici și dai rateu la două, cu ce rămâi? Adică trebuie să fii atent cu fiecare replică, să o gândești cum e mai bine. Sunt grele rolurile. Nu vedeți că se dau și Oscaruri pentru roluri episodice.

I.V: Gene Hackman a luat nu știu câte Premii Oscar pentru un rol secundar. Dar e un actor uriaș!

M.P: Păi da! Să nu credeți că dacă e în rol secundar, actorul acela e slab!

Unii mă întrebau dacă piesa lui Camil Petrescu e scrisă special pentru mine

I.V: Cum a fost să jucați în acea perioadă, cum a fost ca Mitică Popescu să îl interpreteze pe Mitică Popescu al lui Camil Petrescu?

M.P:A fost propunerea unui coleg. Eu aveam, să zicem, puțină popularitate după serialul Lumini și umbre. Și i-a propus domnului Săraru: „Domnule, ăsta face bani. De ce nu îl punem Mitică Popescu?” „A, nu, că e prăfuit textul!” „Dar facem muzical!” „Și cine să scrie muzică?” „Păi nu îl avem angajat pe Alifantis?” „Treaba voastră!”, a zis domnul Săraru. Și am avut coregrafă, pe Doina Patrichi, am muncit, câteodată stăteam și după spectacol, până la 12-1 noaptea, am luat studente și eleve de la Școala de Coregrafie, și am jucat peste 500 de spectacole, de reprezentanții!

I.V:Deci un succes enorm! Cu o piesă mai puțin jucată, e adevărat, a lui Camil Petrescu.

M.P:Cum m-a întrebat cineva, zice: „Piesa asta a fost scrisă special pentru dvs.?” Zic: „Da, i s-a făcut cadou lui tata, că e scrisă în anul în care m-am născut!”

I.V: Și a consemnat ca atare, nu a înțeles gluma, probabil... Auziți, dar Lucian Pintilie, când a scris De ce trag clopotele, Mitică? se referea la dvs.?

M.P: Nu știu... Nu am avut onoarea să joc, să apar în filmele dumnealui.

I.V:E o diferență majoră pentru un actor, în maniera în care joacă pe scenă, în fața publicului de teatru, și felul în care joacă în film? Care ar fi diferența fundamentală?

M.P:În teatru ai timp să repari. La film nici nu știi dinainte unde te duce, care e decorul, nu știi câteodată nici cine e partenerul. Îți trebuie o intuiție mai ascuțită la film decât la teatru.

”Actorii sunt ai tuturor și ai nimănui”

I.V:Ați spus mai demult, noi, actorii, suntem ai tuturor și ai nimănui. De ce ați spus asta? E destul de trist.

M.P:Așa mi-a venit să spun, așa am simțit. E singurătatea aia după spectacol. Când ești transpirat, obosit, și e sala goală. Asta m-a inspirat să spun.

I.V:Chiar voiam să vă întreb: când se spune ultima replică, când se trage cortina, când încep aplauzele furtunoase sau nu, sau critice, când rămâi, te duci în cabină și apoi te duci spre casă, cum e, cum simți momentele acelea? Aștepți următoarea reprezentare?

M.P:Bineînțeles. Te gândești cum a fost și cât de talentat a fost și publicul din seara respectivă. Depinde și asta. Adică și publicul poate fi talentat sau nu.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News