Antoneta Galeș (Tony Mott), Solution Focused Coach, autoare de romane polițiste și mama unei actrițe pasionate de psihologie (Ada Galeș), dezvăluie, într-un interviu EXCLUSIV DC News, cum putem ajunge să avem relații sănătoase și armonioase, atât cu partenerul, cât și cu noi înșine.

Definiția iubirii 

DC News: Într-o societate grăbită, care trăiește mai mult online, cu tentații la tot pasul, unde își mai găsește și iubirea locul?

 ”Îmi place că începem cu definiția. Când ne gândim la iubire, primul lucru care ne vine în cap este iubirea romantică. Doar că iubirea are atât de multe forme! Trebuie să povestesc despre Max. Am avut un crash când l-am văzut și am știut că vom fi împreună mult timp. E foarte înalt, blond, solid, generos, tăcut, stabil, iar când mă uit la el, mă văd cea mai frumoasă și mai deșteaptă. Max e dulapul meu de haine din dormitor. Este singurul obiect căruia i-am dat nume, ceea ce-i conferă un statut aparte.

Cuvintele sunt coduri și e important să spunem ce înseamnă, mai ales când vorbim despre concepte abstracte. Dacă la obiecte e mult mai simplu - e destul de clar ce reprezintă „creion” - chiar dacă poți vizualiza rapid obiectul, tot e nevoie de detalii: e creion simplu, ce culoare are, poate fi și mecanic etc., cât de multe cuvinte ne-ar trebui, de fapt, să exprimăm ce e iubirea?

Grecii antici defineau șase tipuri de iubire:

Agape - forma pură și altruistă a iubirii

Eros - iubire erotică

Philia - iubire între prieteni, între egali, dragoste frățească

Storge - iubire între părinți și copii

Xenia - ospitalitate

Philautia - iubire de sine, compasiune.

Poate că am putea să înțelegem multiplele forme de iubire și să acceptăm că iubim și că suntem iubiți și în absența The One. Avem nevoie să fim văzuți și acceptați, avem nevoie de senzația că nu suntem singuri, avem nevoie de conectare autentică. Dacă putem extinde la asta iubirea, suntem salvați. Doar că, din nou, noi ne gândim mai degrabă la iubirea romantică și suferim inutil din cauza unei iluzii”, a explicat Antoneta Galeș pentru DC News. 

”Contează foarte mult intenția de a-l înțelege pe celălalt”

DC News: Pandemia a unit și a dezbinat. Multe cupluri s-au sudat în ultimii doi ani, altele s-au destrămat. Timpul prea mult petrecut împreună le-a făcut bine unora și rău altora? Prea mult timp petrecut împreună poate fi o cauză a despărțirilor? De ce?

”A depins de calitatea relației și de ceea ce au ales să facă pentru a o îmbunătăți. Cei care se înțelegeau bine și reușeau să se perceapă unul pe celălalt ca fiind admirabili și interesanți, au rămas împreună. Ceilalți, care reușeau să se evite suficient de bine înaintea pandemiei - erau foarte ocupați, ieșeau mult în oraș și „absentau” din relație chiar și în puținele ore în care stăteau amândoi - n-au mai reușit să se eschiveze la fel de bine când au fost nevoiți să fie tot timpul împreună.

„A iubi” este un verb și poate fi declinat prin acțiuni concrete pe care le putem face. Contează foarte mult intenția de a-l înțelege pe celălalt, de a mă înțelege pe mine, e important să mă exprim, întotdeauna onest, despre ce simt, ce gândesc, ce vreau și ce fac. Și să fiu în măsură să fac diferența între iluzie și adevăr”, a mai spus specialista.

Dacă ne plictisim în pandemie, ce facem la pensie?

DC News: Dacă luăm exemplul pensionarilor, care după o anumită vârstă petrec majoritatea timpului cu partenerul, ar trebui să ne gândim că vom ajunge cu toții la despărțire, atunci când atingem vârsta pensionării?

”Eh, aici cercetătorii ne-ar putea contrazice. Am citit recent un studiu despre „Satisfacția în cadrul relației de-a lungul vieții” (American Psychological Association - Janina Larissa Bühler, Samantha Krauss și Ulrich Orth) în care analiza este făcută în funcție de vârsta participanților și de durata relației. Concluzia e că între vârstele de 20 și 40 de ani scade nivelul satisfacției până la un minimum, apoi crește până pe la 65 de ani, când mai scade puțin, dar rămâne stabil. A doua constatare a fost că într-o relație, până la 10 ani, când se atinge cel mai de jos punct, lucrurile se înrăutățesc, apoi partenerii se obișnuiesc și crește satisfacția până la cam 20 de ani de relație, scade foarte puțin din nou și apoi rămâne constantă.

Ideea e că dacă reușim să trecem de pragul de zece ani împreună - când se termină complet toate iluziile pe care le-am fi avut despre celălalt - și pe cel al vârstei de 40 de ani - când poate fi complicat în propria viață din cauza crizei vârstei mijlocii - sunt toate șansele să fim bine împreună la bătrânețe.

Cea mai lungă relație a mea a fost cu locul de muncă, am stat aproape 18 ani într-o companie. Ah, și cu Max Dulapul, cu care avem împreună mai bine de 20 de ani. Râd. Oamenii se schimbă, pot evolua diferit, cred că scopul e o relație bună și nu acea relație perfectă care să dureze toată viața”, a explicat Tony Mott. 

Cum recunoaștem compatibilitatea

Există teoria că ne formăm tiparul de partener de care suntem atrași, încă din copilărie. Din ceea ce vedem în jurul nostru, părinți, rude, îngrijitori.

„A sosit momentul să facem distincție între iubire și îndrăgostire. Ortega y Gasset spune că îndrăgostirea este „imbecilitate tranzitorie”. Eu spun că atunci când suntem îndrăgostiți, avem tendința de a ne anula ca ființe din cauza bucuriei descoperirii uniunii. E o nebunie temporară, o orbire patologică, și ea vine dintr-un trecut îndepărtat pe care încercăm să-l reparăm de data asta. Dacă nu suntem atenți la propriul proces de transformare, ne vom îndrăgosti din nou și din nou „greșit”. Și vom suferi din nou și din nou.

„Ne îndrăgostim de ne pierdem mințile și respirația doar atunci când schemele dezechilibrului se completează perfect”

O prietenă mi se plângea la un moment dat, imediat după o despărțire, că n-are noroc în viață. Dă numai peste idioți. Am avut un acces de sinceritate – mi se întâmplă des – și i-am zis că unul echilibrat, așa cum visa ea, ca să fie salvată, nu ar fi fost atras de instabilitatea ei. A înțeles imediat.

Ne îndrăgostim de ne pierdem mințile și respirația doar atunci când schemele dezechilibrului se completează perfect. Unul care sufocă se îndrăgostește de una care respinge. Și invers, pentru că defectele sunt complementare.

Se poate transforma îndrăgostirea maximă în relația perfectă? Până când nu reușim să devenim noi înșine autonomi din punct de vedere emoțional, o să ne tot pierdem capul. Cât timp nu suntem în stare să ne conținem durerea individualității, e puțin probabil să dăm de vreun sănătos, ci mai degrabă vom găsi pe cineva cu aceeași disponibilitate nesățioasă și „nesănătoasă” de a fi salvat.

Îndrăgostirea apare când avem impresia că golul pe care îl simțim poate fi umplut de altcineva, care ne va completa. Dar noi nu suntem un mașinărie incompletă, care are nevoie de o piesă unică pentru a funcționa optim. Uităm mereu asta.

Probabil că ne atrage familiaritatea.  Doar că, ghici ce? La un moment dat ar trebui să mă pot întreba „cum” reușesc să intru în astfel de relații? Ce fac? Ce nu fac? S-ar putea să fie mai util decât să caut „de ce”. Dacă tind să dau vina pe cei din jur (părinți etc) e posibil să am dreptate, nu zic nu, doar că, numai în momentul în care îmi asum responsabilitatea asupra acțiunilor, am o șansă de a schimba ceva”, a mai explicat Antoneta Galeș. 

DC News: Cum ne dăm seama care este tiparul de partener de care suntem atrași?

„Ne observăm pe noi înșine. Ne cultivăm această capacitate de a nu crede tot ce gândim. Creierul face tot timpul scenarii, vine cu povești - ar fi de preferat să constatăm când o luăm razna și ne îndrăgostim. Știu că e dificil, furtuna hormonală e la intensitate maximă. Totuși, dacă reușim să purtăm conversații utile cu partenerul, putem construi împreună o relație funcțională, bună și ușoară. Când zic „ușoară”, mă refer la un spațiu de siguranță în care să ne putem exprima clar, în care fiecare e dispus să-l „vadă” pe celălalt așa cum e, nu așa cum și-l imaginează sau cum se iluzionează că-l va schimba. Dacă nu am reușit în timpul relației, poate am putea verifica măcar la sfârșitul acesteia ce a mers prost, unde au existat niște semnale de alarmă. Să învăț să-mi recunosc aceste tipare”, arată coach-ul. 

DC News: Ce facem dacă tiparul nostru este unul „greșit”, care ne face rău? Îl putem schimba/ anula?

„Eu pot avea un tipar greșit. E OK. Pot chiar să mă îndrăgostesc. Pot chiar să am senzația că iubesc persoana aceea. Dacă reușesc să mă observ, să-mi înțeleg dorințele, să mă raportez la ceea ce se întâmplă în prezent, fără să mă gândesc „o să fie bine când…”, voi comunica deschis și clar despre dorințe, limite, cu compasiune față de mine și față de celălalt. Chiar dacă se va sfârși, sunt sigură că ar fi mai puțină suferință.

Poate că, dintre toate poveștile cu domnițe și cavaleri, dintre toate idilele cu sfârșit tragic, putem crede că, automat, dacă e iubire, e și suferință. Eu cred că tocmai absența suferinței definește o relație de iubire adevărată. Și ar trebui să răspund la întrebare: în opinia mea, suferința își pierde imaginea atrăgătoare atunci când ne întrebăm cu curaj dacă asta este ceea ce merităm. 

Cei mai mulți dintre noi, la o astfel de întrebare directă, ar răspunde că nu. Cei care spun „da”, să se mai întrebe încă o dată același lucru, dar nu referitor la ei înșiși, ci la o persoană la care țin enorm și care ar trece prin aceeași situație ca a lor. Cred că răspunsul ar fi diferit”, explică aceasta. 

„Partenerul ideal este acela cu care pot construi o relație funcțională”

DC News: Ce facem dacă noi suntem „tiparul” greșit? Cum ne putem observa comportamentele distructive în relațiile amoroase și cum le putem corecta?

„Agilitatea emoțională, așa cum o definește Dr. Susan David, este capacitatea unui individ de a-și experimenta gândurile și emoțiile (vorbeam de observație mai sus, da?) într-o modalitate care să nu-l influențeze negativ, ci să-l încurajeze să-și scoată la iveală calitățile.

Între stimul și răspuns, e un spațiu în care facem alegeri. Sigur că mă pot scuza: „așa mi-a venit” sau „nu m-am putut stăpâni”, însă e doar o justificare. Pot să-mi observ comportamentele automate și să mă antrenez pentru ca acțiunile mele să fie conștiente și să-mi asum responsabilitatea pentru ele. Oricum, eu sunt responsabil/ă pentru ceea ce fac.

Cu cât îmi cresc capacitatea de a recunoaște emoțiile la mine și la cei din jur, cu cât reușesc să nu mă atașez de ele, ci doar să le las să treacă, cu atât îmi va fi mai ușor să acționez în sprijinul meu.

Partenerul ideal este acela cu care pot construi o relație funcțională. Suntem doi necunoscuți la început, ne idealizăm unul pe celălalt. Relația e și un lucru foarte practic: cine cumpără pâine și cine duce gunoiul, cred că ar trebui să știm și asta. Din păcate, „Dragostea durează trei ani”, romanul lui Beigbeder, i-a făcut pe cei care au citit doar titlul să creadă că nu sunt șanse. Dacă ar fi parcurs tot romanul, ar fi înțeles că există ceva mai mult decât îndrăgostire, care ține de acțiune”, arată aceasta. 

Cum oprim traumele să ne distrugă relațiile

DC News: Fiecare aduce în relație un bagaj, mai mult sau mai puțin plăcut. Experiențele negative, atât din copilărie cât și din relațiile precedente, ne pot sabota relațiile. Acele triggere care ne fac să reacționăm într-un anumit fel, să luăm anumite decizii. Cum le putem recunoaște și ce putem face pentru a le depăși?

„Să ne maturizăm? La un moment dat e cazul să accept că am niște tendințe de un fel sau de altul, doar că sunt un adult și tot ceea ce fac ține de mine. Nu pot controla ce se întâmplă în exteriorul meu, desigur că nu-mi pot controla nici emoțiile, dar precis răspund de faptele mele”, explică coach-ul. 

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți

DC News: Basmele ne învață după ce ne întâlnim alesul/ aleasa, viața devine lapte și miere și toate grijile dispar. Tot basmele ne învață să sperăm că ne vom întâlni „sufletul pereche”. Astfel de așteptări nerealiste vin la pachet cu multe frustrări, pentru mulți. Pe de-o parte, sunt cei care resping posibili parteneri, pentru că și-au creat în minte un model de „suflet pereche”, și dacă nu coincide cu realitatea, preferă să mai aștepte, pe de altă parte, atunci când intră în relații, se așteaptă să întâmpine numai zilele senine și rămân dezamăgiți atunci când descoperă că uneori mai și plouă. Cum stă treaba de fapt?

„Cine cumpără pâine? Prințesa? Cine duce gunoiul? Prințul?”

„Basmele se termină în coadă de pește, fix acolo unde începe greul. „Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” e promisiunea pe care ne-o face povestea, când pleacă prințesa și prințul. Nu-i urmărește nimeni acasă. Cine cumpără pâine? Prințesa? Cine duce gunoiul? Prințul?

Suntem intoxicați de filmele romantice despre găsirea partenerului perfect, pe de o parte, tulburați de realitatea cuplurilor disfuncționale din jur, pe de altă parte, dar ducem cu noi iluzia că undeva, acolo, e cineva care e mai potrivit pentru noi”, mai spune Antoneta Galeș. 

Reparăm relațiile sau „găsim ceva mai bun”?

DC News: Social media, aplicațiile de dating și online-ul ar putea da impresia că dragostea e la doar un click distanță și că găsirea unui partener poate fi ceva extrem de ușor.  Multe relații se destramă pentru că partenerii renunță să construiască și să repare, cu gândul că vor găsi imediat „ceva mai bun”. „Ceva mai bun” sau „altceva” înseamnă neapărat și compatibilitate?

”Cu o persoană nouă o luăm de la început. Iar fluturi în stomac, iar iluzii, dar vom ajunge din nou la momentul în care va trebui să construim. Senzația că undeva, acolo, e acel cineva care mă va face fericit/ă, e teribil de păguboasă. Într-o nouă relație, mă caut pe mine. Pe ceea ce pot deveni alături de persoana respectivă: mai amuzantă, mai deschisă, mai veselă, mai interesantă. Întotdeauna este despre noi înșine în relație cu noi. Până când nu reușesc, cât de cât, să mă înțeleg, să-mi descopăr mecanismele automate și să observ cum aleg, sunt șanse bune să o dau repetat în bară. Pe de altă parte, știu mulți care sunt în relații disfuncționale: nici nu se străduiesc să construiască, dau vina unul pe celălalt, nici nu pleacă, pentru că se tem de singurătate. Au doar senzația că vor găsi cumva, cândva, undeva, prințul sau prințesa. Unii nu știu ce vor cu relația lor, și sunt infideli în tot acest timp. Dar se pare că acum relațiile țin până când viața ne va despărți și nu moartea. Iar viața noastră, modul în care facem ceva din ea, e strict responsabilitatea noastră”, a concluzionat Antoneta Galeș.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News