Prezentă la Londra, Regatul Unit, echipa Spectacola prezintă a doua parte a interviului „Profil de artist”, cu Radu Mihai Bogdan. Greutățile pe care le-a îndurat, dar și suspiciunea societății, sunt toate prezentate într-un interviu exclusiv cu un pictor desăvârșit. 

După ce a vorbit despre prima parte a experienței sale bogate, Spectacola prezintă și partea a doua a interviului „Profil de artist”, cu Bogdan Mihai Radu, pictorul care a îndurat paralizia pentru artă, și nu numai.

Dacă în prima parte a interviului Spectacola a discutat cu acesta despre copilărie și primii pași pe care i-a făcut în domeniul artistic, acum a dezvăluit primii pași în adevărata carieră de artist. 

Fiind decorat de Președintele României, Klaus Iohannis, cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, Categoria C - „Artele plastice”, pentru faptele sale artistice, Bogdan Mihai Radu a dat din coate mult și bine pentru a ajunge în locul mult dorit, fiindu-i sesizate imediat capacitățile de către autoritățile române.

Anii de paralizie și greutățile pe care le-a întâlnit pe parcurs nu l-au făcut să se gândească nici măcar o dată la opțiunea finală- abandonarea visului său.

După ce nu s-a regăsit în Liceul CFR, Colegiul de Informatică, Școala de Tehnician Silvic, povesteam în prima parte a interviului, Bogdan Mihai Radu a aplicat la un Colegiu de Art-Terapie, acolo unde, deși se pregătea pentru cu totul altceva, talentul i-a fost sesizat, iar conducerea instituției, dar și profesorii Centrului i s-au alăturat în demersurile sale, creându-i în acest fel prima expoziție de artă, la nici 30 de ani, în Sibiu.

Drumul nu a fost unul ușor, deoarece artistul a trebuit să dovedească multe până la prima expoziție oficială. Cu toate acestea, având parte și de persoane conștiente de talentul lui, Bogdan Mihai Radu a vândut primul său tablou în cadrul expoziției precizate, reprezentând, practic, rampa de lansare pentru cariera sa, dar și primul pas în activitatea pe care avea să o facă pentru următorii 20 de ani.

Partea a II-a. Înghețul

Primul pas- o căzătură.

Spectacola: Mă bucur să aflu că ai numai cuvinte frumoase la adresa tuturor persoanelor pe care le-ai întâlnit, dar spune-mi una dintre provocările pe care le-ai întâmpinat pe parcursul Colegiului de Art-terapie.

Bogdan Mihai Radu: Începusem să am probleme de sănătate. Am avut probleme de echilibru, probleme motorii, cu coloana. Am fost la fizioterapie. Primisem un diagnostic, prin 2003 sau 2004, de parapareză spastică, cel puțin așa scrie în hârtia medicală. Abia puteam să merg, iar și atunci cu dureri. Mi-a fost teamă că nu voi mai termina școala de terapie prin artă. După o perioadă de aproape un an îmi mai revenisem. Oricum, drept urmare, în 2010, adică la vreo 6-7 ani, aveam să paralizez complet. 

Spectacola: Practic, la numai 24 de ani, ai paralizat complet, și cu toate astea, nu te-ai oprit o clipă din a realiza artă. Ți-a modificat acest eveniment catastrofal în vreun fel stilul artistic?

Bogdan Mihai Radu: Într-un fel, da. Aveam o stare ușor depresivă. Pictam mai întunecat, nu mai eram așa viu în culoare, probabil că era firesc.

Spectacola: Îmi poți da un exemplu?

Bogdan Mihai Radu: Pictasem un sat, din imaginația copilăriei mele, foarte întunecat. Cu case în ruine, aproape nocturn. Oamenii simțiseră ceva diferit, dar cei de specialitate au apreciat foarte mult. Ziceau că e mult mai matură tehnica. Așa că începusem și pe partea asta să pictez, foarte diferit de cum îmi obișnuisem clienții, dar a fost bine, în final.

După un timp de imobilitate, Bogdan Mihai Radu a decis să se înscrie la o facultate de profil pentru a îl ajuta în cariera sa. Destinul l-a îndrumat spre Cluj, acolo unde avea să se lovească de noi provocări.

Spectacola: Cum a fost facultatea? Când ai dat tu admiterea, colegii tăi erau deja cu cinci sau chiar șase ani mai tineri decât tine.

Bogdan Mihai Radu: Până la facultate eu mai luasem niște premii. Concursuri locale sau prin diverse asociații, mă gândeam că ar conta mult la facultate. Dar, ajuns în facultate, în primul an, am observat că nu era chiar așa. Eu fiind un pic mai mare ca vârstă decât colegii, care veneau direct de pe băncile liceelor de artă, m-am simțit cumva izolat.

Era normal ca ei, fiind foarte tineri, să nu aibă foarte multe lucrări la portofoliu. Practic, n-a contat ce aveam eu în spate, toți eram egali, toți învățam aceleași lucruri. Pe atunci aveam și acea tendință să mă dau ușor mare. Eu nu eram obișnuit cu toată tehnica de materie plastică, de studii. Ei știau să măsoare un portret, să creeze după un material viu, eu nu. Eram panicat, mi-era frică de faptul că n-o să-mi iasă. Erau și foarte mulți talentați și mă impresiona acest lucru. 

Citește mai departe aici.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News