Consiliul Constituțional al Franței deține un rol crucial în garantarea respectării principiilor fundamentale ale statului de drept. Creat prin Constituția din 1958, organismul are competențe esențiale, precum controlul constituțional al legilor, validarea alegerilor prezidențiale și parlamentare și asigurarea respectării separației puterilor în stat. Însă, precum în țara noastră, dincolo de prerogativele oferite prin legile de organizare și Constituție, ceea ce atrage tot mai des atenția opiniei publice și a mediului academic este profilul politic al multora dintre membrii săi.

Consiliul Constituțional francez este alcătuit din nouă membri, fiecare având un mandat fix de nouă ani. Trei membri sunt numiți de președintele Republicii, trei de președintele Adunării Naționale (camera inferioară) și alți trei de președintele Senatului (camera superioară), potrivit site-ului oficial al instituției. Numirile sunt eșalonate astfel încât o treime dintre membri sunt înlocuiți o dată la trei ani, ceea ce permite o anumită continuitate instituțională, asemănător situației României.

Totodată, foștii președinți ai Franței devin automat membri de drept ai Consiliului, conform Constituției franceze.

Procedura de numire, reglementată prin modificarea constituțională din 23 iulie 2008, prevede emiterea unui aviz de către Comisia constituțională din fiecare Cameră a Parlamentului, iar în cazul în care există o opoziție de trei cincimi în cadrul acestor comisii, numirea poate fi blocată. Cu toate acestea, nu există condiții stricte privind vârsta, profesia sau experiența juridică a candidaților, ceea ce a permis accederea în Consiliu a numeroși foști oameni politici, uneori chiar în plin apogeu al carierei lor.

Această permeabilitate între sfera politică și cea jurisdicțională a dus la o compoziție eterogenă a Consiliului, în care neutralitatea juridică coexistă, nu fără controverse, cu influențe politice evidente. Spre exemplu, fostul prim-ministru Alain Juppé, figură emblematică a dreptei franceze, a fost numit în Consiliu în 2019, după ce a deținut funcții importante precum ministru de externe, primar al orașului Bordeaux și lider al partidului UMP.

Un alt exemplu elocvent este Laurent Fabius, fost prim-ministru socialist și ministru de externe, care a ocupat, din martie 2016 până în martie 2025, funcția de președinte al Consiliului Constituțional.

Lista foștilor politicieni care au devenit membri ai Consiliului este una consistentă și include personalități precum Valéry Giscard d’Estaing și Jacques Chirac — ambii foști președinți ai Franței — care au devenit membri de drept ai Consiliului după încheierea mandatelor prezidențiale. Nicolas Sarkozy a urmat același traseu, deși, din cauza unei condamnări, a renunțat temporar la exercitarea acestui drept în 2013.

De asemenea, Jean-Louis Debré, fost președinte al Adunării Naționale și ministru de interne, a condus Consiliul Constituțional între 2007 și 2016. Alte exemple notabile sunt Jacques Barrot, Roland Dumas, Noëlle Lenoir sau Jean-Jacques Hyest, toți foști politicieni deveniți membri ai Consiliului Constituțional.

Deși membrii Consiliului nu pot deține simultan alte funcții publice, iar incompatibilitățile sunt reglementate strict prin lege (inclusiv interdicția de a fi promovați în funcții publice în perioada mandatului), trecutul lor politic, adesea marcat de apartenența la partide și implicarea în decizii guvernamentale, nu poate fi negat.

Citește și: EXCLUSIV Gardienii Constituției schimbă garda la CCR: Zegrean clarifică dacă poți ajunge judecător și cu altă profesie și unde se dau de fapt luptele grele 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News