Ma incearca o nostalgie zilelea astea…Cand eram copii, va aduceti aminte, era o vorba si o “procedura” pusa-n aplicare cand ne ciorovaiam cu tovarasii de joaca. Se certau doi, venea un al treilea si, c-un soi de intelepciune ce incepea sa mijeasca printre arogante si ambitii puerile, spunea asa: “Pace, pace intre doua dobitoace !”. Urma, apoi, ce-i drept, un verdict devastator, ultima zvacnire a unui razboi pe cale sa se-ncheie : “Dobitocul cel mai mare esti chiar tu !”.

Autor: Cristina Țopescu

Mesajul de pace era, insa, dominant. Acum, la maturitate, desi cu reminiscente puerile inca, se prezuma ca suntem mai putin tentati sa aratam dobitocul cu degetul. Pacea devine mult mai seducatoare, macar pentru linistea noastra. Asta simtim noi, asistenta, cel putin. Ce simt partile-n conflict, o, asta e muuult mai complicat ! Orgoliile, setea de putere, cramponarea de ea, betia functiiilor si pofta de sange, intru salvarea neamului, fara-ndoiala, le-ntuneca ratiunea si, pe rand, ii duce pe calea pierzaniei…..dupa ce-I trece prin ridicol in toate formele lui.

Acum iata c-a sosit americanul Gordon aici, “la marginea lumii”, cum ar zice Monica Macovei…la marginea lumii vechi. El vine din lumea lui noua, pe maidanul nostru. Si pentru ca nu e un “maidan cu dragoste”, ci unul cu ura, viscerala deja…si cu lupte pe cat de sangeroase pe-atat de mudare, vine ca sa joace rolul pacificatorului, al celui de care va spuneam, din copilarie. Vine sa-i traga de urechi si pe unii si pe altii. Vrea Hillary oare sa se dumireasca ce-i cu galceava asta romaneasca? Are sorti de izbanda interventia de la Washington? Ma indoiesc ! Pare mai curand o uzanta, medierile dau intodeauna bine. Pe de alta parte, diplomatia si politica practica genul asta de diligente, de medieri sau de semnale elegante cum ca nu suntem singuri pe planeta si ar fi bine sa ne bagam mintile-n cap, ca sa fie, deh… liniste si pace-n lume ! Daca insa partile nu vor reconciliere cu adevarat, daca ele nu se aseaza la masa negocierilor cu cartile pe ea si cu constiinta faptului ca duc un razboi auto-distructiv, pe care se impune sa-l incheie, misiunea oricarui negociator, fie el si din partea unor parteneri ce fac legea pe planeta, e sortita esecului. Iar mr. Gordon nu cred ca stie, damn it, in ce…ciorba intra ! Sau stie doar teoretic. Practic, n-are cum sa inteleaga americanu’ cum e cearta la romani ! Cum sa priceapa el malversatiunile noastre balcanico-latine, cum, Dumnezeule, sa intelega un iancheu metehnele politicianului roman si natura sa sofisticata, intr-atat, incat nici noi, bastinasii, n-o mai deslusim ?!

Ma simt de ceva vreme ca la un meci de tenis. Urmarim nauciti traiectoria mingii dintr-un teren in celalalt, de ne doare deja gatul. Mai rau, daca meciul nu se termina odata, noi, nu doar ei, combatantii, riscam chiar sa ni-l frangem. Asistam la un meci nesfarsit, cu mingi urate, jucat brutal, un meci in care combatantii joaca prost, unfair, se scuipa si se-njura reciproc. Iar, ce-i mai grav, sputa lor ne-mproasca si pe noi ! Cand mingea cade pe tusa, ei zbiara c-a fost out, cand e afara spun c-a fost in teren, dupa care ambii jucatori reclama arbitraje nedrepte. Arbitrul, nici el vreun sfant, sfarseste prin a fi luat la bataie. Iar noi…noi, privitorii, ne blestemam clipa cand ne-a dat prin cap sa iesim din casa. Ca sa asistam la un meci ticalos sau…ca sa mergem la vot. Si-atunci ce facem, ce ne ramane de facut cand nu mai suportam spectacolul? Plecam. Plecam inainte sa se sfarseasca meciul pentru ca ne-a ajuns, gata, nu ne mai intereseaza nici cine castiga, e un meci care, oricum, nu poate avea niciun invingator. Are doar multi invinsi, pe noi, cei care ne vedem infranti. Infranti si ingretosati !

Acum, iesind din conventia sportului alb si intorcandu-ne pe terenul de lupta ce pare sa fie Romania pentru cei care ne conduc, ce gaseste aici emisarul american al fostei prime doamne de dincolo de ocean? Gaseste un presedinte suspendat care, asa suspendat cum sta el, agatat de scaunul prezidential, cand nu se otaraste la toata lumea se hahaie, cum il stim, desi ce se intampla numa’ de ras nu e… Gaseste si un presedinte interimar care, cuprins de elanuri revolutionare va lupta pana la moarte, de zici ca traim vremurile Revolutiei cubaneze. Figuri precum marii Che si Fidel palesc in fata unor mai noi figuri eroice rasarite in vremurile astea pe taram romanesc. Razboiul declaratiilor dintre presedinti, dintre cel suspendat si premier, se poarta intr-o logica subtila de genul “ba tu, ba tu!” (ca sa nu zic “ba p-a ma-tii !” ) sau la fel de rafinatul “el a inceput, nu eu!”. Premierul, cand se avanta, cand se retrage intimidat de dojenile europene, destul de rastite uneori, dar si de presiunile interne, venite inclusiv de la proprii tovarasi de joaca. Isi proclama, insa, cu mandrie in fata unui Cristoiu sceptic si iscoditor, prietenia ce-l leaga de presedintele interimar cu care a facut o echipa beton ca sa-l uzurpe pe celalalt presedinte, mult prea belicos. Dar, ce sa vezi, bunul sau prieten il mustra tot mai des, pe un ton din ce in ce mai iritat. Dar si mai apasat. Iar membrii celor doua tabere se balacaresc pe la televizor, fara sa rateze bineinteles si Marea Poarta…europeana. Pana si gentleman-ul de la Banca Nationala si-a iesit din papuci si se dezbraca, nu de caracter, dar de exprimarile moderate impuse de rang, certandu-i pe-astia mici, care deja ii scot peri albi : “Gura bate fundul ! Voi chiar n-aveti ce face?”.

Galeria de personaje e vasta si eterogena. Printre cele de-un pitoresc ezoteric, un maestru in de-ale energiilor bune sau rele, doctor de suflete si de flacari violete, da din casa fara teama ca dispretul castei ar putea merge pana la excluderea sa din randurile ei. Si uite-asa, ne povesteste despre ne-iubirea presedintelui ales pentru poporul care l-a ales, pacalindu-se a cata oara… Ihh, ne trec fiorii !

Parchetul devine jucator politic si el, drept care, fara complexe, spioneaza in tabara adversa indivizi ce parca n-ar vrea sa imbatraneasca in puscarie si, din acest motiv, parasesc scena. Ii inregistreaza cand se sfatuiesc in trebile tarii sau in…ale lor, provocandu-ne un alt rand de fiori, parca si mai reci. Sa nu mai vorbim la telefon, propun! In tot timpul asta, opozitia jubileaza, puterea baguie justificari cel putin neinspirate, incepand prin a acuza metodele securiste si uitand ca la fel de grave sunt si manevrele lor, deopotriva de murdare.

Emisarul doamnei Clinton nu cred ca stie ca vine nu doar in Romania, ci si intr-un triunghi al Bermudelor, in care politicul inghite si faca sa dispara, in gura lui cascata si hada, tot ce s-ar putea numi democratie. Fie ea si imperfecta, cum e pe la prietenii nostrii americani, atat de ingrijorati in aceasta perioada, ingrijorati oarecum unilateral…Pentru ca se intreaba unii: de ce anume se impacienteaza oare Uncle Sam? Il preocupa soarta institutiilor unui stat ce se vrea de drept sau, mai curand, soarta presedintelui ce a trasat drept linie calauzitoare axa Washington-Londra (ceea ce nu-i rau, sigur, dar nici suficient) ? Dumnezeu mai stie !

Are idee oare domnul Gordon ca si institutiile, aproape sacrosancte in lumea din care vine el, sunt, la romani, la fel de servile si supuse precum orice contopist care sta si-n cap ca se puna bine cu sefu’? De pilda, Curtea Constitutionala, varianta romaneasca pentru Constitutional Court, din tara lui ! Acolo Curtea e formata din doar trei judecatori, nu din noua, ca la noi. Fiind doar trei, dintre care unul e “sef”, poate ca ei nu se cearta, poate ca se inteleg, poate ca acolo membrii Curtii ale carei decizii sunt finale si nu admit niciun apel, ca si la noi, iata, nu intra in emisiuni tv in care isi exprima perplexitati si nemultumiri fata de ceilalti membrii, chiar colegii lor. Acolo, poate, desi numiti de Congres, judecatorii Curtii uita de partidul care i-a numit cand trebuie sa ia decizii capitale si definitive, poate ca ei sunt juristi de prestigiu, deasupra oricaror suspiciuni, poate ca acolo Curtea e o institutie cu o probitate de necontestat. Si daca e asa, cum ar putea intelege domnul emisar american ca in Romania judecatorii au drept criterii, cand judeca, nu legea si nu dreptatea, ci dorintele stapanilor lor ?

Galceava ridicata la rangul de razboi marsav nu poate fi imaginata decat de noi, romanii care o traim, fara sa ne fi imaginat nici chiar noi, desi am vazut destule, ca se poate ajunge in Romania atat de jos.

             

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News