Viața în România e oricum foarte grea, chiar dacă nu faci parte din nicio minoritate. Dar să te identifici drept femeie trans din comunitatea romă, aceasta este cu adevărat o dovadă de curaj.

Iar Antonella Lerca a trecut prin toate provocările pe care i le putea aduce o viață trăită autentic, în contextul unei societăți unde rasismul, homofobia și transfobia sunt privite ca niște banalități, în loc să fie pedepsite sau descurajate.

„Practic, povestea gândurilor mele de tranziție a început la 14 ani, când avea să mi se schimbe toată viața. În perioada aceea, în comunitatea romă se practicau căsătoriile între minori. Eu urma să fiu căsătorită cu o fată, dar am refuzat, iar părinții au început să mă ducă pe la fel și fel de spitale, fel și fel de controale, doar că pe atunci nu prea se știa despre disforia de gen, iar atunci am fost internată la spitalul de psihiatrie. Nu reușea nimeni să îmi găsească un diagnostic, niciun psiholog, endocrinolog sau orice alt doctor la care am fost. Toți spuneau că am tulburări de comportament sau tot felul de tâmpenii ireale. Într-un final, la ultimul spital unde am fost internată am avut noroc cu unul dintre studenții doctorului care mă consulta, pentru că venea din Casa Blanca, deci știa că eu am disforie de gen. Abia el a reușit să îl convingă pe doctor de existența acestui diagnostic, pentru că în perioada aceea doctorii din România nu știau ce e aia. Într-un final am reușit să avem acest diagnostic pe un bilet de externare.

O dată cu diagnosticul ăsta au început toate schimbările din viața mea, pentru că în comunitatea romă eram marginalizată. Toată lumea se ferea de mine crezând că disforia de gen e o boală care se ia. În schimb, am ignorat gura lumii și mi-am început tranziția, folosind anticoncepționalele drept substitut pentru hormoni. Așa am început eu tratamentul hormonal - într-un mod decis de mine, fără supravegherea unui doctor. Părinții au reacționat foarte negativ. Tata m-a bătut în ultimul hal. Am scăpat de bătăi abia atunci când a murit. El spunea întotdeauna că nu mai sunt copilul lui. Mama, în schimb, tăcea din gură și nu zicea nimic. După ce a murit tata am scăpat de o piatră de pe suflet. Știu că nu e bine să te bucuri când moare cineva, dar am scăpat de bătaie. Cu timpul oamenii din comunitatea romă s-au obișnuit cu mine. Deși eram ca un fel de oaie neagră a comunității, eu îmi făceam prietene fete pe la școală, prin cartier. Reușeam să îmi trăiesc viața de adolescentă.

Întrebată dacă o persoană trans întâmpină astăzi aceleași provocări în momentul în care merge la medic, Antonella a răspuns:

„E clar că azi există mult mai multă informație, iar doctorii sunt mult mai pregătiți. Diagnosticul se poate pune mult mai lejer. Dar, că tot discutăm despre disforia de gen, Organizația Mondială a Sănătății a scos-o de pe lista de diagnostice. Cu toate acestea, în România încă a rămas pe listă. Sperăm să fie scoasă și la noi. Dar oricum e mult mai ușor, deși nu e ideal, pentru că un doctor bun mai găsești. Restul rămân la ideile creștine și refuză știința”.

Î: „De ce crezi că întâlnim așa mulți conservatori în comunitatea romă?”

Antonella Lerca: „Pentru că istoria romilor este plină de abuzuri și sclavie. Din cauza aceasta, romii au dezvoltat această frică de albi, pentru a nu le fi pusă o nouă stigmă în plus. Le e teamă de orice le-ar atrage și mai multe critici din partea albilor. Dacă pe lângă faptul că nu ești alb, mai ești și trans, se consideră că faci etnia de râs. Propria ta comunitate ajunge să te renege doar pentru a se conforma standardelor ”gagiilor” (albilor).

Nu e de condamnat, pentru că asta e doar o reacție în urma discriminării pe care o îndură comunitatea romă din România. Ca să evite o dublă discriminare, ei ajung să evite orice contact cu persoanele LGBT, deși foarte multe persoane rome fac parte și din comunitatea LGBT. Eu cred într-un viitor intersecțional, adică o societate unde oamenii să aibă aceleași drepturi indiferent de etnie, religie, gen sau identitate sexuală”.

Întrebată cum crede că putem sparge zidul acesta al nedreptății, Antonella a răspuns:

„Prin comunicare, dialog, informație și educație. Evident că în comunitatea romă e foarte puțin acces la educație, pentru că știm foarte bine cât rasism există în instituțiile de învățământ și atunci adolescenții romi renunță la școală pentru că se satură de marginalizare. Peste tot sunt puși în ultima bancă și copiii sunt învățați să se teamă de ei. Și educația sexuală ar fi un pas înainte, pe lângă predarea istoriei reale a comunității rome, cu toate abuzurile la care am fost supuși. Fără educație nu putem face niciun pas către acceptare și toleranță”.

Î: „Și care ar fi totuși o soluție de avarie, câtă vreme politicienii nu au de gând prea curând să introducă aceste lecții în școli?”

Antonella Lerca: „Păi iată că activismul din România, fie că vorbim de cel LGBT sau pentru drepturile romilor, a făcut pași mărunți, dar s-a mai mișcat ceva. Comunitatea LGBT strânge 20.000 de oameni la Marșul Pride. Pe lângă asta, tot mai multe publicații de presă încep să folosească un limbaj corect atunci când se referă la noi. Ușor, ușor, persoanele LGBT nu mai sunt subiect de senzațional și de scandal. Astăzi nu se mai pune la fel de mult accent pe scandal, ci pe informare. Prin urmare, oamenii care vor să se educe singuri au foarte multe resurse. Pe vremuri nu aveau la fel de multe resurse. Cred că activismul își face treaba în România”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News