„Câteva, firești, lămuriri despre cartea vieții unora, nu a Bisericii

***

Recent publicata carte a unui istoric austriac despre BOR nu conține neadevăruri în sine. Nimeni până acum nu l-a acuzat pe autor că minte sau că și-a dat cea mai înaltă măsură ca istoric scriind această carte.

Cartea e construită însă cu un scop predeterminat, autorul având aprioric intenția de a scoate la lumină nu din întuneric, ci din penumbra pasivității sau lașității celor ce ar fi trebuit demult să o facă (istorici teologi), exclusiv documente incriminatoare la adresa slăbiciunii, fricii și abdicărilor morale ale unor clerici ortodocși care, în varii regimuri politice din trecut, au încercat să slujească la doi domni, sfidând astfel Evanghelia.

Așadar, nu cartea în sine, scrisă civilizat de un autor care are toată libertatea din lume să-și exprime ideile mai mult sau mai puțin libere de influențe ideologice actuale, este scandaloasă, ci doar prezentarea și promovarea ei patetică, resentimentar anticreștină/ anticlericală, alimentată de o viziune fobică asupra Bisericii de către editorul ei și de alți mari necunoscători ai vieții bisericești.

A denunța zgomotos ce nu a făcut cineva în locul căruia e imposibil să te pui, a-i reproșa cuiva post-mortem că nu a sfârșit ca martir, a transforma o carte într-un obiect contaminat cu umori personale pe care-l fluturi cu furie, încețoșat de ură și narcisism ideatic, a debita grotești aberații despre religie, creștinism, Iisus Hristos și Biserică cu aerul că tu (tocmai tu!) ești „alesul” să dai lecții de morală publică împotriva tuturor acestora, abia aceste lucruri constituie un scandal. Unul de care însă nu trebuie să ne poticnim.

Este o evidență că scăderile morale și compromisurile unor (înalți) clerici, teologi, intelectuali publici, politicieni pseudo-creștini trecători prin totalitarism fără demnitate, trebuie deplin asumate și deplorate chiar în Biserică.Adevărul, doar El, desigur, ne face liberi.

Este la fel de adevărat că Dumnezeu poate alege să lucreze prin orice și oricine, pentru că El a ales de la început să creeze posibilitatea convertirii răului în bine și nu imposibilitatea existenței răului.

Nu este însă chiar nefiresc să denunțăm simultan gureșa impostură morală și în cazul de posesiune narcisică și delirant furioasă al cuiva care hulește livresc și grotesc împotriva lui Hristos și a Bisericii, scriind în timp ce traversează câmpi metafizici despre un Isus imaginar fără ca acesta să fie subiect de roman asumat literar, sau despre ce gândește Dumnezeu în legătură cu Biserica întemeiată de El. Asta în timp ce este incriminată indirect, dar monoman toată gândirea și filosofia creștină din secolul IV până azi. Ignorându-se prin ne-citire operele unor giganți gânditori creștini moderni și contemporani.

În viziunea egocentrică a unei asemenea persoane toți greșesc și rătăcesc, în timp ce ea, infailibilă, a ajuns și a găsit.

Așa se ajunge uneori de pe culmile disperării de a denigra pe cele ale ridicolului de a perora și incrimina.

Tot firească este poate și denunțarea unei abordări strict generalizatoare aleasă deliberat de un autor care are datoria de a prezenta adevărul istoric în context și nu rupt de acesta.

A decupa reale pagini maculate de compromisuri din istoria complexă, umană, a unei instituții (oricare ar fi ea) în defavoarea unei oneste istorii critice îmbogățite punctual (nu generalizator) cu descrierea unor cazuri foarte triste de cădere morală și care să vorbească inclusiv despre miile de clerici închiși sau despre binele amestecat cu răul în mijlocul ochiului furtunii comunismului, nu este ceva onorabil.

Așa cum este profund descalificant, de exemplu, să scrii ca istoric despre cel mai frumos moral și fertil cultural episod din istoria relativ recentă a BOR, „Rugul Aprins”, că acesta a inclus în cercurile sale legionari. Un pur și gratuit afront la adresa marilor duhovnici, teologi, savanți, scriitori și intelectuali publici care onorează istoria culturii și spiritualității românești.

O concluzie care revine iar și iar în diverse contexte este aceea că despre creștinism și Biserică poți vorbi autentic critic doar dacă ești în(!) interiorul, nu în afara lor“, a scris pe Facebook purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

Mesajul antrior al lui Vasile Bănescu

Anterior, Vasile Bănescu a transmis un alt mesaj privitor la cartea lui O. J. Schmitt.

„Titlul cărții e transparent și spune totul. Nu doar tot ce ar vrea autorul, ci inclusiv ceea ce nu vrea: volumul e un rechizitoriu sumar construit de un „procuror” al cărui scop aprioric, exclusiv și impur este condamnarea, nu elucidarea.

Din acest motiv cartea nu poate prezenta o istorie obiectivă a BOR în perioada menționată, ci doar un colaj de informații decupate din anumite documente, acuzații și judecăți morale care, în prezența obiectivității, s-ar fi oprit onest la persoane real vinovate de compromisuri, analizându-le situația în context, și nu s-ar fi extins prin nedreaptă, absurdă generalizare la nivelul unei întregi instituții compuse din oameni cu scăderi, merite, culpe și responsabilități profund diferite. Oameni, nu îngeri.

Istoria unei Biserici dintr-o țară în care nu ai trăit, ca și o istorie a totalitarismului despre care doar ai auzit și citit, nu poate fi descifrată, înțeleasă și scrisă obiectiv doar în urma lecturării unor fragmente subiectiv alese din lunga și întortocheata frază a realei istorii pe care vrei să o descrii și să o publici cu orice preț și scop perfid.

Generalizarea rămâne mereu un păcat strigător la cerul logicii, o siluire a acesteia, iar inculparea „in corpore” prin generalizare a unei instituții fundamentale pentru un popor o ieftină și dezonorantă manipulare.

Cu adevărat onest intelectual și moral ar fi sunat un titlu care să indice istoria critică a unei perioade precise în care unele(!) persoane concrete cu nume și prenume au făcut compromisuri imposibil de scuzat, nu un titlu ticluit ideologic care include denigrator și generalizator o întreagă instituție din care fac parte în mod covârșitor, ca pretutindeni, oameni obișnuiți ce au trăit și trăiesc mereu departe de complicitatea cu politicul totalitar sau doar cinic și vulgar.

Oare tot colaboratori ai regimurilor de sinistră amintire au fost și miile de clerici ortodocși arestați, mutilați și decimați în închisori?

Tot colaboratori au fost 99% dintre slujitorii Bisericii care erau defăimați public ca retrograzi, suspecți sau ostili „orânduirii socialiste”  ?

Oare supraviețuitorii închisorilor comuniste, clerici sau nu, au invocat altceva decât credința în Dumnezeu care i-a sprijinit la granița dintre viață și moarte când erau torturați de ideologii criminali, ai căror urmași scuipă azi în varianta totalitarismului soft pe istoria unei întregi Biserici în absența căreia nu putem vorbi despre cultura și spiritualitatea românească ?

Există oare în istoria recentă a umanității popoare și instituții întregi care s-au ridicat ca unul împotriva totalitarismelor moderne și au luptat până la dispariție?

În încleștarea cu orice formă de demonism politic criminal idealul este oare extincția totală?

Cu ce drept omenesc poți reproșa cuiva, oricui, absența curajului de a fi (fost) martir, tu situându-te la antipodul oricărei forme de martiraj ?

Frica omenească, desigur, nu trebuie confundată cu zelotismul colaborării cinice cu diavolul, ceea ce nimeni cu simțul realității nu face.

Oare cu ce autoritate morală lapidează Biserica Ortodoxă Română cineva vizibil aliniat ideologic sau cineva desfigurat de narcisism, anticlericalism și fobie la Biserică ?

Răspunsurile care contează vor crește de la sine, întrucât adevărul nu poate fi permanent trucat și nici definitiv îngropat.

Neliniștitoarea, primejdioasa apropiere de Putere a Bisericii  (context în care apare riscul real al instrumentalizării și manipulării acesteia), a debutat încă din secolul IV, după Constantin cel Mare, și este perfect valabilă în TOATE confesiunile creștine din cauza caracterului inevitabil instituțional al acestora.

Dumnezeu chiar există, deși pseudo-filosofi nu dau doi bani pe El, Hristos este Fiul Său și El a întemeiat Biserica Sa ca spațiu al îndreptării și vindecării noastre morale, nu ca utopică oază a purității absolute și colective.

Dumnezeu nu ne ispitește. Nici măcar cu puritatea. Nu El face asta, ci diavolul ideologiei din ce în ce mai intens prezent în istorie.

Adevărul nu este o „minciună albă” atribuită relativ recent și în mod inept lui Iisus, ci o Persoană vie care iubește, eliberează, iartă, mântuiește.

Abia când înțelegi asta poți ieși din ridicolul absolut al judecării creștinismului și Bisericii exclusiv cu instrumentar filosofic, ideologic sau contabil editorial. Acesta din urmă poate

fi profitabil; niciodată onorabil.

P.S.

Este evident că scăderile, compromisurile, abdicările și trădările morale ale clericilor ce au încercat să slujească la doi domni, sfidând astfel Evanghelia, trebuie deplin asumate și deplorate.“, transmitea în urmă cu o zi Vasile Bănescu.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News