Salonic 2022: Festivalurile se răzbună
Autor: Magda Mihăilescu | Publicat pe: 22 noi 2022, 15:20
WhatsApp
Mai ales cele cinematografice. Se răzbună pe necazurile venite buluc odată cu pandemia: anularea unor ediții, încercarea disperată de a le menține în viață pe altele, strecurarea printre interdicții de tot felul. 

Anul acesta a fost primul an al regăsirii normalității, cu toate că, unele transformări impuse de cei doi ani de viață amestecată vor marca, cred, pentru totdeauna, existența festivalurilor de film. Acumularea producțiilor cinematografice lipsite de prilejul expunerilor, în regim de concurență sau nu, în lumea manifestărilor de gen, a dus la o supraîncărcare a programelor.

Neavând încotro, organizatorii, chiar și cei recunoscuți pentru severitatea lor, precum Alberto Barbera, directorul Mostrei de la Veneția, care până mai ieri susținea că un festval nu este un târg, o expoziție, au fost nevoiți să inventeze noi secțiuni, pentru nu nedreptăți titluri meritorii, dificil de înghesuit în spațiul fatalmente limitat al tradiționalelor secțiuni.

E bine pentru filme, poate și pentru publicul obișnuit, dar frustrant pentru criticul tras în toate direcțiile care, orice ar face, nu poate vedea, nici pe departe, tot ceeace îl ispitește. Am trăit acest sentiment la Cannes, la Veneția și, mărturisesc, cel mai acut, acum, în acest sfârșit de toamnă, la Salonic, la cea de 63-a ediție a sa. Înainte, dacă reușeam să văd Competiția internațională - destinată aici debuturilor și celui de al doilea film - coloana vertebrală a oricărui festival, secțiunea Balcan Survey unde, grație excelentului și statornicului ei selecționer, Dimitris Kerkinos, avem o imagine relevantă a mișcării cinematografice din Balcani, câte ceva din ciclurile omagiale, o întâlnire-două cu oaspeți de seamă, eram fericită.

Actrița ucraineană Anastasia Karpenko, protagonista filmului How is Katia

De data aceasta, m-am uitat ca vulpea la cașul din ciocul corbului. Chiar dacă așteptam să cadă, știam că, teoretic, nu voi apuca decât să ciugulesc câte ceva de ici, de colo. Secțiuni noi, dincolo de cele amintite și de Special Screenings: Open Horizons, Another Take, Meet the Neighbors, Forward Competion, Next Generation, un amplu omagui adus lui Anghelopoulos, surprinzătoarele Indigenous Cinema și Podcasts. Salonicul este una dintre primele manifestări care și-au propus să exploreze apropierile dintre cinematograf și astfel de excrescențe contemporane. Integrarea mi se pare grăbită, dar asta este o altă poveste.

Cu părere de rău am ales sacrificarea acestora două din urmă, alegând să nu plec fără a-mi oferit luxul de revedea, pe marele ecran, acea minune de film din 1967, Am întâlnit țigani fericiți, al lui Aleksandar Petrovic, cineastul sârb căruia festivalul i-a dedicat o retrospectivă. Câți își mai amintesc de secvența Jelem, jelem, melodia cântată de Olivera Vuco unui Bekim Fehmiu plângând, rotind prin aer mâinile pline de sânge? Astăzi, toți maneliștii au în repertoriu un fel de Jelem, jelem, dar nimeni nu mai pomenește de film. Să trecem.

Eliberată de obsesia lui cât mai multe filme, am căzut la pace cu mine însămi, alegând titluri care, din diferite rațiuni - proveniența, țara, autorul - îmi spuneau ceva. Și pentru că toate festivalurile s-au întrecut în a promova femeile-cineast, unele premii răsunătoare din ultimii doi ani fiind acordate, adeseori, în virtutea diferenței de sex, am vrut să descopăr și autoare cărora, dacă nu le-ai cunoaște numele, nu ai bănui cărui gen aparțin. Nu mi-a părut rău. Despre câteva dintre aceste producții în rândurile de mai jos.

A Piece of Sky (Un colț de cer) al elvețianului Michael Koch -aflat la al doilea film - cred că are toate șansele să rămână un reper al unei cinematografii mai puțin cunoscute, cea elvețiană (asta, dacă nu și-l revendică pe Jean-Luc Godard). Un decor care nu amintește câtuși de puțin de asepticele reclame turistice ale Alpilor elevețieni, la poalele unor pietroaie amenințătoare, o femeie crede până la capăt în bărbatul neajutorat, bolnav, pe care a ales să-l ocrotească nu numai din dragoste, ci dintr-o imensă bunătate. Rar am văzut pe ecran, în ultima vreme, chipul pur al bunătății umane ca adevărată religie. Umbra eroinei lui Lars von Trier din Breaking the Waves nu e departe. Un binemeritat Premiu special al juriului pentru regie, Alexandru de bronz.

Despre tânăra regizoare ucraineană Kristina Tynkevich știam că a fost descoperită la festivalul de la Locarno. Am vrut să-i văd filmul How is Katia și i-am adăugat numele pe lista celor a căror evoluție trebuie urmărită. O poveste despre durere și iertare, cu o mamă singură a cărei fiică este accidentată sub ochii ei. Autoarea dramei - odrasla unui potentat. Întâmplarea face ca eroina, doctoriță de profesie, să se afle în situația de a o ajuta pe aceasta din urmă. Ce va alege? Un film profund moral, în care reacțiile omenești sunt trecute prin filtrul îndoielilor, al chestionării propriei conștiințe.

Jelena Kordic Kuret, protagonista filmului macedonean The Happiest Man in the World

Despre durere și iertare este vorba și în filmul The Happiest Man in the World al mai cunoscutei cineaste din Macedonia, Teona Strugar Mitevska, aplaudată tot la Salonic, în 2019, pentru Dumnezeu există și numele lui este Petrunia, pelicula care avea să o impună. I-am admirat aceeași energie, pe care o bănuiești năvalnică înainte de a fi abil controlată.

O femeie singură, ca în atâtea alte istorii, se înscrie la un exercițiu-spectacol de aflare a unui posibil partener. Astăzi i se spune dating. Bărbatul cu care împarte șansa unui viitor comun se dovedește a nu fi ajuns întâmplător lângă ea. O rană a războiului l-a adus acolo. Foarte tânăr soldat, rănise de la distanță o adolescentă ieșită la fereastră. De ani de zile a vrut să o cunoască pentru a-și cere iertare.

Jocul de societate se transformă într-unul pe alocuri violent despre ceea ce nu poate fi uitat, despre mustrare, întâlniri imposibile, trecut obsedant. Și totuși...Am admirat eleganța, puterea sugestiei a unui eventual alt orizont destinat eroilor: ultimele cadre ne restituie un oraș în noapte, liniștit, cu câteva lumini aprinse prin case. Poate că undeva, sub unele dintre acele acoperișuri, cei doi nefericiți și-au găsit împăcarea.

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

WhatsApp
Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?