În  podcastul realizat de Ionuț Vulpescu, academicianul Răzvan Theodorescu a mărturisit lucruri mai puțin cunoscute: de ce a visat să fie academician, de ce a dorit să realizeze un audio-book, cum a fost reprimit în Universitate, după ce a fost exclus pe nedrept, și care au fost momentele în care ”a simțit mâna lui Dumnezeu” deasupra lui. Răzvan Theodorescu a pus și o întrebare retorică, în interviul acordat lui Ionuț Vulpescu. „Cum naiba, în această țară, care se proclamă săracă, și este săracă, de ani de zile, câștigă partidul de stânga dar președinții sunt de dreapta”, s-a întrebat academicianul, convins că și în 2024 vom avea tot un președinte liberal.

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, o mare bucurie azi, la Avangarda, reîntâlnirea cu fostul ministru al Culturii, Vicepreședintele Academiei Române, domnul Răzvan Theodorescu! Domnule profesor, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Răzvan Theodorescu: Îmi face plăcere că ați venit aici, la Academie, și îmi amintesc de întâlnirile noastre precedente, care pare-se că au avut o oarecare soartă...

I.V.: Au avut o soartă bună, da! Veniți acum de la ore, ați avut cursuri mai devreme. Îmi amintesc că în volumul de dialoguri, de convorbiri, din 2017, despre Cultura de ieri și românii de azi, dialoguri pe care le-ați avut cu Narcis Dorin Ion, referindu-vă la studenți, dvs. spuneați că nu mai citesc sinteze de artă, decât dacă le au la bibliografie. Și citez din Răzvan Theodorescu, „De obicei, studenții mei sunt niște români interesanți, interesați și oportuniști la extrem, și atunci, autorul cel mai des invocat de ei este Răzvan Theodorescu”. Ce lipsește școlii românești pentru mai mult altruism onest în educație și în cercetare?

R.T.: Când mă refeream la acest lucru, mă refeream și la faptul că studenții mei, sigur, citesc bibliografie, dar citesc în primul rând din bibliografie lucrurile care sunt scrise de mine, pentru că uneori face bine să le servești profesorului ca niște noutăți, să spunem, și de multe ori sunt niște departajări, care se fac între cei care vorbesc numai ceea ce le-am spus la curs, cei care au fost atenți la curs, dar mai știu și altele din bibliografie, și cei care știu ce a fost la curs, știu bibliografie, dar au citit și din Răzvan Theodorescu. Îmi e foarte greu să vorbesc într-un chip general despre învățământul nostru superior. Eu vorbesc despre zona pe care o păstoresc eu, istoria artei, istoria culturii, și pot să spun că în acest domeniu, școala care se face la București este foarte bună. Cum mi-am dat seama de acest lucru? Din conversațiile și corespondența cu foști studenți de ai mei care sunt în străinătate. Unii dintre ei stabiliți definitiv, alții temporar aflați în străinătate, și care îndeobște pentru că recomandările pentru plecări le-am făcut pentru burse, pentru proiecte, le-am făcut și eu, au gentilețea să îmi scrie și să îmi spună din când în când câte ceva. M-a impresionat o scrisoare din Canada, în care se spunea: „Domnule profesor, la cursul pe care l-am început aici, îmi este absolut necesar să am și am cerut de la București să mi se trimită notițele de la cursurile dvs”, pentru că, probabil, la noi, repet, numai pentru domeniul pe care îl reprezint, lucrurile sunt de bună calitate. Sunt multidisciplinare și interdisciplinare. Aceasta este o caracteristică a școlii noastre în zona istoriei artei și istoriei culturii, în genere.

 „Nu va exista mereu amintirea mutrei mele la televizor!”

I.V.: Spuneți undeva că visul dvs. este să faceți un audio-book.

R.T.: L-am făcut!

I.V.: Este audio-book-ul pe care și l-a dorit Răzvan Theodorescu? Spuneți: „nu va exista mereu amintirea mutrei mele la televizor!”

R.T.: Exact!

I.V.: Credeți că în timp vocea rămâne mai mult decât chipul?

R.T.: Exact! Am avut această idee și la un moment dat, pentru că există un editor ieșean, care este și un savant, un profesor universitar, profesorul Vasile Burlui, fostul rector al școlii de medicină de la Iași... (n.a. Rector al Universitatii de Medicina si Farmacie « Gr.T.Popa » Iași)

I.V.: Care conduce editura Cartea Românească Educațional!

R.T.: Eh, are Cartea Românească Educațional, unde eu am publicat mai multe lucruri și în ultimii ani s-au republicat altele.

I.V.: În ultimii ani aveți mai multe lucrări acolo.

R.T.: Și căruia i-am spus odată exact ce spui matale, domnule Vulpescu. Domnule, aș vrea vocea să nu se piardă și să fac un audio-book. După o carte a mea care, am constat, a avut multe ediții, a fost publicată inițial Fundația Culturală, când era Buzura acolo Președinte, Picătura de istorie, și al cărei redactor a fost colaboratorul meu de mai târziu, pe care l-ai amintit, Narcis Sorin Ioan.

I.V.: Actualul director de la Muzeul Național Peleș.

R.T.: Cartea aceasta e făcută din niște eseuri care sintetizează un curs de istoria civilizației europene. S-a bucurat de foarte mare atenție, mai ales la studenți, și am zis să facem audio book-ul acesta. Profesorul Burlui a spus: „Dar de ce nu facem un audio-video-book?” Și am făcut un audio-video-book, am înregistrat 15 ore, dar a ieșit foarte bine!

I.V.: Și aveți și vocea, și chipul!

R.T.: Am și vocea, am și chipul! Sunt amândouă, unite.

Ce viață trebuie să trăiești pentru a avea „dreptul” la o carte de memorii?

I.V.: Se poartă, întotdeauna s-au purtat memoriile. Dvs. înșivă aveți fragmente. Dialogul acesta cu Narcis Dorin Ion poate fi considerat o incursiune în biografia lui Răzvan Theodorescu!

R.T.: Da, da!

I.V.: Ce viață trebuie să ai ca să merite să transpui amintirile în memorii? Spuneți undeva: trebuie să trăiești viața pe care am avut-o eu în perioada când am fost director la Radioteleviziunea Română pentru asta.

R.T.: Nu, trebuie să ai o viață plină de obstacole. Asta este obligatoriu. Dacă nu ai o viață plină de obstacole, nu ai făcut nimic. Obstacole pe care, adaug eu, prezumțios, le-ai și depășit. Eu am avut momente de mare încercare în viața mea, la nici douăzeci de ani eram dat afară din universitate, și deveneam muncitor necalificat, pentru atitudini dușmănoase șamd.

Când a vegheat Dumnezeu pentru Răzvan Theodorescu

I.V.: Ostile la adresa regimului.

R.T.: Dar Dumnezeu veghează. Dacă nu aveam această încercare, terminam facultatea într-un an banal, în 1960, când exista încă nota socială. Nota socială era cea care se adăuga la nota mea din facultate. Cu nota mea socială având un dosar mizerabil din punct de vedere politic, tată țărănist, unchi ministru liberal, eu cu păcatele mele, ajungeam undeva, profesor, într-o comună mai bine sau mai prost plasată față de București. Fiind dat afară, am terminat în 1963. Atunci nici noi nu ne dădeam seama ce revoluție se petrecea. Comunismul se liberaliza. Am intrat în faza liberală a comunismului românesc. O perioadă extraordinară, nu pot să o spun, să o redau în cuvinte, chiar dacă am mereu metafora mea: „știam că sunt într-o închisoare”, vedeam zidurile închisorii, dar închisoarea era o grădiniță cu o bancă și cu o măsuță la care eu lucram înconjurat de verdeață. Vedeam zidurile, dar eu îmi făceam treaba mea. Acesta a fost faptul că eu am trăit acea perioadă în treaba mea, așa o caracterizez. Bine, terminând în 1963, a fost primul an când nu mai exista nota socială, exista numai nota cu care terminai facultatea. Am fost primul din toate facultățile de istorie și mi-am ales; nu puteam să intru în ceea ce voiam eu, Ioan Vulpescu, anume, învățământul...

Dosarul meu a ajuns la Ion Iliescu. „Să nu recunoști un asemenea lucru e o Măgărie, cu literă mare”

I.V.: A acționat Providența!

R.T.: Nu puteam cu dosarul meu. Dar am intrat cercetător științific la Institutul de Istoria Artei. 25 de ani am făcut cercetări, am descoperit niște lucruri, am creat niște teze, și la bătrâni, la 50 de ani, revoluția vine și devin profesor. Și am putut, dragul meu, să fac un lucru care este mai rar, să fac cursurile cu studenții întemeiate numai pe cercetările mele, înțelegi? Fără recurs la bibliografie, la alții. A fost, cum să spun, ceva special. Nu era numai ce am descoperit, ci și unde m-am înșelat, și unde am greșit, și unde trebuie să fiu corectat șamd. Ceea ce, să știi, contează foarte mult pentru studenți. Deci un al moment, momentul la care, la 50 de ani, m-am bucurat de libertate. Eu așteptam momentul. Îmi exasperam prietenii, familia, spunându-le că o să mi se schimbe rolul. Nimeni nu se aștepta la așa ceva.

I.V.: Mai ales în anii ’80!

R.T.: S-a schimbat! Iar eu am fost investit cu o sarcină foarte grea. Președinția Radio-Televiziunii. Era momentul în care trebuia să aleg să fiu echidistant, să îmi încalc simpatiile politice pe care puteam să le am, dar lucrurile erau de așa natură și mergeau într-o asemenea direcție încât era limpede că stânga și Ion Iliescu sunt cei care schimbă România. Atunci când nu am mai fost Președintele Radio-Televiziunii pentru că am avut alte îndatoriri, pe față am fost partizanul lui Ion Iliescu. Am devenit Președintele Forumului Democrat din România, am militat pentru al doilea mandat al lui Ion Iliescu, al unui Ion Iliescu care, adaug, pentru că nici nu știu dacă am spus-o data trecută, la întâlnirea noastră. O spun acum: a avut un rol fondator în revenirea mea ca student în facultate. Nu am știut acest lucru. Am aflat-o târziu. Pentru că el este discret și nu vorbește niciodată despre lucrurile acestea. Culmea e, am aflat-o de la cineva care era politicește adversarul lui Ion Iliescu. Nu intru în detalii. Și am aflat că dosarul meu și nu numai al meu, a ajuns la Ion Iliescu în acea vreme. Și am fost muncitor necalificat, dar am rămas liber. Înțelegi?

I.V.: M-am întrebat nu o dată (cunoscând zeci de asemenea situații în care Președintele Iliescu, înainte sau după Revoluția din 1989 într-adevăr, a intervenit, discret, și nu a făcut referire la astfel de episoade) de ce sunt foarte puțini cei care au recunoscut sau au depus mărturie despre aceste intervenții, înspre binele biografiei lui?

R.T.: Iartă-mă, să nu recunoști un asemenea lucru e o Măgărie, cu literă mare. Nu sunt singurul, sunt și alții, din generația mea, care la Filologie sau la Geologie au trecut prin lucruri similare, pe care Ion Iliescu i-a ajutat. Am aflat aceste lucruri mai târziu. Am aflat după ani.

I.V.: Spuneați că obstacolele sunt cele care te definesc și care îți schimbă destinul.

R.T.: Iartă-mă, că veni vorba de obstacole, am devenit una dintre persoanele cele mai atacate pentru poziția mea pro-Iliescu, dar îmi face plăcere și e un titlu de noblețe.

Scepticism în privința revenirii stângii la putere în 2024

I.V.: De unde vine filonul acesta maniheist în cultura română, în spațiul public românesc? Cu mine sau împotriva mea, alb sau negru?

R.T.: Este un amestec. Vedeți, Ioan Vulpescu, noi suntem un amestec de gregarism oriental – ca să fiu politicos folosesc termenul de gregarism oriental, ca să nu spun de turmă răsăriteană, în care iau unul după altul toți aceeași opinie, la un moment dat, și de individualism latin, partea cealaltă pe care o avem. Eu și numai eu. Binele și răul sunt la noi învecinate ca la niciun alt popor. Suntem niște fataliști, niște oportuniști, niște trădători. Trădarea face parte din spiritul poporului român și trădarea aceasta se vede și la nivelul individual, și la nivelul colectiv. Vezi, am stat să mă întreb întotdeauna, eu sunt un om de stânga, deci pot fi subiectiv. Cum naiba, în această țară, care se proclamă săracă, și este săracă, de ani de zile, câștigă partidul de stânga, dar președinții sunt de dreapta? Cum Dumnezeu se întâmplă acest lucru? Pentru că vorbeam de maniheism... la un moment dat se spune „ăla este bun, ăla este rău”. Iliescu e rău pentru că e Iliescu. Se uită că e cel care a salvat prin echilibrul său, în martie 1990, România, de destrămare. Se uită ce a încercat să facă prin reformele pe care le-a patronat din punct de vedere social și economic. Se uită foarte multe lucruri. Și se ține minte mineriada la care i-a chemat pe mineri, el, care nu i-a chemat niciodată. Înțelegi?

I.V.: Credeți că se va schimba în 2024? Ce se va întâmpla în 2024?

R.T.: Stânga este atât de stângace, încât nu văd cum ar putea să rezolve, e prea târziu să rezolve. Ori să facă niște compromisuri foarte mari, ori... dar nu, nu cred că o să se schimbe. Nu cred. Eu zic de pe acum că va fi un președinte liberal, dar civilizat.

1918 a pus laolaltă seriozitatea de cazarmă și miticismul

I.V.: Spuneați despre români, despre calitățile și defectele românilor, mai spuneți undeva, că sunt „ametafizici, legați de realități, neterminați și neisprăviți”.

R.T.: Suntem un popor de neisprăviți, din acest punct de vedere, și am fost criticat dur pentru aceasta. Noi, în primul rând, cultivăm cu pasiune adamismul, acest început al unor mari proiecte pe care noi nu le sfârșim niciodată. Niciodată! Noi am avut un moment de referință. Momentul nostru de referință este unirea de la 1859, generația aceea, și generația care a făcut după aceea și Independența. O să te miri poate că nu îți spun că este și momentul 1918. 1918, din punct de vedere teritorial, a fost un moment foarte  bun, au venit toate provinciile ocupate și locuite de români, au plecat foarte repede. Din punctul de vedere al schimbărilor care au avut loc în mentalul național, 1918 a adus și foarte multă zgură. A făcut ceea ce spun eu acum, poate o să îi revolte pe foarte mulți și le cer scuze de pe acum, a adus seriozitatea de cazarmă a Ardealului, și a Banatului și a Bucovinei, lângă haosul Basarabiei și lângă miticismul Valahiei și Olteniei. Din această combinație nu poate să iasă ceva bun. Nu este o combinație care să dureze. Sigur, unii au plecat, cum a fost cazul Basarabiei, după mine, singurul proiect care mai poate fi făcut e cel al unirii cu Basarabia, dar repet, o Basarabie simpatică, dar haotică totuși. Sunt membru al Academiei de la Chișinău și o spun cu toată dragostea pentru frații noștri de acolo. Haosul acesta este și un haos politic, care vine din combinația etnică româno-rusă a Basarabiei.

Unirea românilor, un moment mirabil, un proiect care s-a realizat târziu

I.V.: Susțineți această teză a adamismului nostru. De ce nu suntem în stare să ducem un proiect până la capăt? Suntem specialiști în începuturi.

R.T.: Nu, pentru că, vezi, asta a fost trăsătura noastră de la început. Eu am acum un text, a fost o conferință a mea la Iași, despre dualismul cultural românesc. În care arăt cum Muntenia, pe de o parte, și Moldova, pe de altă parte, au mers pe drumuri divergente, în timp ce Franța se unea – dau exemplul Franței că este cel mai notabil. În vremea în care Spania se unea – Aragonul cu Castilia șamd – românii, în timp ce Rusia se aduna în cnezatele sale, românii aveau statele separate. Din motive economice, geografice, au rămas separați. Această unire s-a făcut târziu. A fost un proiect drag românilor, dar care s-a realizat târziu. Nu s-a realizat la Mihai Viteazul, așa cum ne place să spunem întotdeauna. Nu! Acela a fost un moment care a marcat începutul lent al unor aproprieri, în epoca fanariotă, în epoca postfanariotă, până s-a ajuns la momentul extraordinar, momentul mirabil, ianuarie 1859. Dovada celei mai mari inteligențe politice pe care au dat-o românii a fost atunci. Nu cunosc alt exemplu. Bun, asta ți-o spune și un mare admirator al lui Cuza, într-o paranteză fie spus. Cuza și Bălcescu sunt eroii mei!

My country, right or wrong

I.V.: Marile dvs. pasiuni. Se vorbește de dimineață și până seara, în România, despre patriotism. Patriotism care ține loc de comentariu, de acțiune, de fapt. E un comentariu nesfârșit, fără ca el să se transforme în acțiuni concrete. E un fel de lozincă infinită. Ce înseamnă să fii patriot? Eu cred că a fi patriot înseamnă inclusiv să critici, așa cum o faceți dvs, ceea ce este vulnerabil și ceea ce e slab în felul nostru de a gândi și de a acționa.

R.T.: Există o expresie superbă, la Kipling, eu îl iubesc extraordinar pe Kipling, am și tradus „If”-ul lui Kipling când eram dat afară din facultate, și am publicat târziu traducerea mea în Flacăra. Avea Păunescu traducerea mea din „If”, care, pare-se, a plăcut multora. Kipling are o vorbă: „My country, right or wrong.” „Patria mea, dreaptă sau greșită”, oricum ar fi, trebuie să o iubești, dar în cazul românilor, este după setea de „patriotism”, în ghilimele, fals. Populism! E nevoie de dușurile reci ale unei critici care iubește poporul, iubește țara, dar îi vede și hibele. Și acum, ca să nu îți distrug complet podcastul...

I.V.: Eu cred că dimpotrivă…

R.T.: Am să îți spun ceva! Eu nu am niciun fel de prejudecată în legătură cu vecinii și prietenii noștri unguri. Pot să îți spun chiar – că tot vorbim ca între foști miniștri ai Culturii -  că sunt singurul ministru al Culturii primit la Budapesta de doi miniștri ai Culturii, unul, care în ziua în care veneam eu, pleca, și altul care, în ziua în care plecam eu, venea!

I.V.: Asta se putea întâmpla mai degrabă la noi...

R.T.: Spun acest lucru ca să înțelegi deci de ce admir patriotismul ungurilor în momentul de față, și al liderului lor, mult înjurat, foarte înjurat. El, pentru maghiarimea lui, pentru ungurii lui, se luptă și are puncte de vedere, care pot fi împărtășite sau nu de noi, dar asta poate fi altceva. Eu nu le împărtășesc, dar poziția îmi place. Poziția liderilor polonezi, poziția liderilor cehi, care sunt patrioți, într-adevăr, care pun țara lor înainte de orice. Noi, noi suntem lamentabili din acest punct de vedere. Lamentabili! Nu cred că mai sunt probleme cu CNA-ul, dacă am să îți spun că putem să facem acte de o tâmpenie absolută, cum a fost acuza la adresa lui Dâncu. Eu nu sunt prieten cu Dâncu! Câtuși de puțin! Am fost, la un moment dat, în același guvern.

I.V.: Guvernul condus de Adrian Năstase!

R.T.: Dar Dâncu și-a spus un punct de vedere. Imediat niște pițifelnici, de la toate nivelurile, au sărit. La Bruxelles sau la Washington nu se întâmplă... Ba nu! Și la Bruxelles, și la Washington, sunt voci care spun același lucru. Dar noi ne-am grăbit iute, pentru că nu e bine.

Două momente astrale din viața României: 1859 și 1989

I.V.: Sunt românii cei mai mari dușmani ai românilor?

R.T.: Da, da! Incontestabil. Românii sunt dușmanii românilor, am spus-o de mai multe ori, și ei devin tot mai mult în această Europa care se cristalizează din punct de vedere național, Uniunea Europeană este și trebuie să fie o fericită uniune economică, o fericită adunare de voințe economice, de atitudini economice, de circulație, cum se și întâmplă. Dar nu să fie o structură politică, Dumnezeule, care vrea să aibă și o armată  a ei, nu să aibă un fel de guvern al Uniunii Europene care să ne spună cât să consumăm, ce să consumăm, care să dea lecții, cum e bine, cum e rău șamd. Iar noi acceptăm toate aceste lucruri în fiecare zi.

I.V.: Există vreun moment în istorie în care românii nu au acceptat și au avut capul sus și au luptat cu destinul lor istoric?

R.T.: Da! Au făcut-o limpede, în Primul Război Mondial, anul 1917, este pregătirea unei mari drame, și a unei mari victorii în același timp; 1918 e împărțit între momentele de jale – a fost Pacea de la București, și momentul de triumf, care a fost a doua parte a anului. Atunci, românii care în 1917 înfruntaseră totul, au trăit, în primul rând basarabenii, când au venit la Iași, în martie, apoi bănățenii, ardelenii și bucovinenii, dar acela a fost un moment. Și al doilea moment, place, nu place, a fost Revoluția din 1989, au fost cele două momente astrale ale României.

I.V.: Vorbiți despre triumful mahalalei. Se poate face ceva să demahalagizăm societatea românească?

R.T.: Da, să facem o educație adevărată, nu proiecte ca România educată. Valorează cât valorează. O educație bună, o instrucție bună, care să semene cu instrucția românilor din vremea lui Spiru Haret și a lui Carol I, acela a fost momentul în care, la țară, s-au făcut biblioteci, cămine, în care oamenii citeau, sigur, conduși de preot, învățător, profesor, și s-a format acea pătură cultivată, mai ales in mediul rural, în care au venit trei sferturi din membrii Academiei Române, care au origini acolo. Când eram senator de Iași s-a dorit, eu m-am împotrivit, dar fără rezultate, ca în comuna din care venea familia mea, care era o familie de răzeși, să se facă o bibliotecă comunală, Academician Răzvan Theodorescu. Au pus și o placă mare, când n-am mai fost ministru s-a scos placa. Atunci mi s-a trimis o listă cu toate bibliotecile sătești, căminele sătești, din județul Iași, dintre momentul 1880-1914. Am fost impresionat, impresionat! M-am uitat să văd locurile de unde veneau profesorii mei, care mulți erau moldoveni și îi știam foarte bine. Erau locuri unde ei copilăriseră și se formaseră. Profesorul care a fost și rămâne marele îndrumător al vieții mele, Emil Condurachi, venea din sat, de acolo, de unde venea și Gr. T. Popa, cel care a ilustrat medicina ieșeană și românească, doi tineri din mediul rural, care au ajuns unde au ajuns, șamd. Asta este educația, asta este România educată, nu paleativele care se găsesc la noi.

Va mai fi posibil ca un copil născut și crescut la țară să devină academician?

I.V.: În viitor, credeți că un tânăr, un copil născut la țară, poate să mai ajungă membru al Academiei?

R.T.: Asta este! Trebuie să ajungă! Noi am hotărât să dăm burse, puține, 10 burse, dar Academicianul Ion Dumitrache, secretarul general, a avut această idee, și ea s-a materializat, să dăm burse unor tineri. Cât putem. Cum se poate. Da! Trebuie să avem grijă de acest lucru!

I.V.: De ce nu mai sunt intelectualii iubiți?

R.T.: Nu, intelectualii sunt sau disprețuiți, pentru că sunt prea săraci, sau antipatizați pentru că își spun limpede opinia, sau nebăgați în seamă, pentru că cel care trebuie să îi evalueze este, la rândul lui, un personaj de nebăgat în seamă.

 „A venit la mine o fătucă și mi-a spus:  Măi, să știi că te iubesc!”

I.V.: Avem un chestionar pe final, o să vă pun câteva întrebări, cu răspunsuri. Cel mai bun prieten pe care îl aveți?

R.T.: Fata mea!

I.V.: Cea mai mare pasiune a vieții dvs.?

R.T.: Cartea! Și muzica lui Wagner.

I.V.: Cel mai mare regret pe care îl aveți?

R.T.: Că nu pot să trăiesc încă o dată tinerețea mea cea zbuciumată, dar atât de frumoasă.

I.V.: Cea mai șocantă întâmplare pe care ați traversat-o?

R.T.: Cea mai șocantă? Chiar aici mă pui în încurcătură. După ce am fost primit în facultate, a venit la mine o fătucă și mi-a spus: „Dumneata ești Răzvan Theodorescu, cel care a fost dat afară. Măi, să știi că te iubesc!”

I.V.: Se leagă de următoarea întrebare. Cea mai mare iubire pe care ați avut-o?

R.T.: Copiii mei.

I.V.: Cel mai îndrăgit proiect la care ați lucrat?

R.T.: Cărțile mele. Trebuie să mă explic aici. Am scris, la 30 și ceva de ani, cartea dedicată începuturilor culturii medievale românești, și mi-am propus ca proiect să scot cândva o carte dedicată începuturilor culturii moderne românești. Am făcut-o după vreo două decenii, a fost proiectul meu de viață. Începutul și sfârșitul civilizației noastre vechi.

I.V.: Cea mai lungă călătorie pe care ați avut-o?

R.T.: În Pacificul de Sud, în Noua Caledonie.

I.V.: Cea mai mare întârziere?

R.T.: Cea mai mare întârziere? Da, mi-e foarte greu să spun, pentru că de obicei am fost exact când trebuia să fac ceva. Uite o întrebare la care nu îți pot răspunde.

 „Aș vrea să fiu și eu academician într-o zi!”

I.V.: Cea mai fericită coincidență?

R.T.: E aceea că mi-am dorit să fiu membru al Academiei, dar pentru asta merită în sfârșit să spun o poveste. Lucram în apropiere de sediul Academiei, în Piața Amzei, și pe la 8-9 ani jucam țurca, în spațiul acesta care este lângă Academie, în casa Monteoru. La un moment dat, am văzut un cortegiu impresionant care intra în curtea Academiei, și eu, în pantaloni scurți, cu prietenii mei cu care jucam țurca, am intrat și noi în curtea Academiei. Țin minte că din cauza publicului numeros, m-am oprit sub castanul de la intrare. Am întrebat ce se întâmplă. Era înmormântat un mare academician. Eu nu știam ce era un academician, de acasă. Și am întrebat ce e, venind acasă, trebuie să fi fost un om mare, nu mai știu cine era. Și atunci am spus: „Aș vrea să fiu și eu academician într-o zi.”

Revenirea electoratului român spre intelectualii de stânga, o naivitate

I.V.: Și ați fost! Care e cea mai mare naivitate pe care ați avut-o?

R.T.: Aceea că după mandatul lui Ion Iliescu urmau alte mandate la oamenii intelectuali, veniți dinspre stânga, de tipul Adrian Năstase, să zicem. Și asta se leagă de ce spuneam la început, într-o țară care ar trebui să fie de stânga, președinții sunt de dreapta. Naivitatea mea durează, adică a durat până de curând. Când am văzut ce s-a întâmplat la ultimele și penultimele mele alegeri, m-am lecuit de această naivitate.

I.V.: Domnule profesor, vă mulțumesc foarte mult pentru această discuție și în final aș vrea să adresați și un gând, o urare, pentru cei care urmăresc acest podcast, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

R.T.: Vă doresc tuturor multă fericire, vă doresc să urmați mereu calea pe care podcastul lui Ioan Vulpescu o trasează, și vă rog pe cei care nu mă iubiți, și sunteți, fără îndoială, printre dvs. și cei care nu mă iubiți, să mă iertați.

I.V.: Mulțumesc foarte mult, domnule profesor!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News