Starea unei societăți nu este doar rezultatul educației. La ea concură numeroși factori: moștenirea istorică, cultura, organizarea, valoarea decidenților. Dar performanțele dintr-o societate depind de educație atât de profund, încât putem spune că se măsoară prin ele. De fapt, câte performanțe, atâta educație.

Nici nu există un criteriu mai profund de evaluare a educației. Se poate vorbi de examene, de promovări, de durata școlarizării, de efectivul de universități și de studenți, de publicații, de mulți alți indicatori operaționali. Dar nici unul nu exprimă mai bine măsura în care s-a atins scopul educației decât performanțele pe care le obțin cei trecuți prin ea. În definitiv, poți avea din abundență profesori, publicații, titluri gonflate, institute, iar performanțele să fie mediocre. 

Așa stând lucrurile, să luăm în considerare procesele majore pe care România, ca și alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană, le-a parcurs în ultimele decenii – privatizarea în economie, utilizarea fondurilor europene și folosirea globalizării – în scopul propriei dezvoltări. Nu este realist să nu compari cu ceea ce au realizat țări aflate într-o situație analoagă. Așa cum nici în educație nu este evaluare mai bună a elevului, studentului sau profesorului decât să observi ce pot face elevul, studentul și profesorul din alte sisteme de învățământ!

Să ne adresăm, pentru a avea tabloul situației, unei surse de informații serioasă și adusă la zi. Aceasta este acum solida carte a lui Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei Române, București, 2019, 3 volume, 1018 pagini).

Ce performanțe s-au atins în cele trei procese?

 

În România, privatizarea, ”dacă nu a fost un eșec, în mod sigur a fost o nereușită”, cu prea puține excepții (p.657). Fondurile europene au mers mai ales în finanțări de cheltuieli curente ale programelor, în salarii, în achiziții de bunuri și servicii, în condițiile „lipsei strategiei și coordonării din partea statului" (p.734). De aceea, țara noastră poartă mai puțin decât țările vecine urmele resurselor europene. România a înfruntat globalizarea cu o „mai slabă capacitate instituțională comparativ cu alte state foste socialiste" (p.781-782) și prezintă puține produse în competițiile epocii. Să detaliem.

Economistul de referință al trecerii de la socialism la capitalism, Janos Kornai (1990), spunea că scopul privatizării nu este schimbarea proprietății, ci găsirea unui proprietar mai bun. Nu oricum! Pentru a ține sub control pericolele – speculanții, indisciplina financiară, netransparența – și pentru a valorifica activele, era nevoie de stat clarvăzător și puternic.

În România, statul nu numai că s-a minimalizat, dar a devenit slab. FMI și BIRD au presat asupra privatizării, iar autoritățile s-au conformat fără a avea o perspectivă proprie. Ca rezultat, s-au făcut greșeli în șir: s-au permis prețuri sub nivelul pieței la vânzarea de active; cei care le-au cumpărat au adus adesea echipamente supraevaluate; ei au raportat pierderi, care au fost scoase tot din ceea ce aveau de plătit; cumpărătorul a avut voie să facă orice, inclusiv să dezafecteze unități. Oricum, România a privatizat 8200 de unități de stat în 26 de ani și a încasat 7,1 miliarde de euro. Media pe societate comercială (p.602) a fost, cu 592 mii euro pe unitate, uimitor de mică.

Banii rezultați din privatizare ar fi trebuit să meargă în investiții, crearea de locuri de muncă, mărirea competitivității, sporirea veniturilor bugetare, creșterea PIB. În România, ei au mers în finanțarea de cheltuieli bugetare și acoperirea de diferențe ale cursului valutar, răscumpărarea titlurilor de stat, reducerea datoriei interne – iar 49% din sumă se află în sold la Trezoreria Statului.

Cum se stă cu producția? Aceasta este mai mică în 2016 decât în 1989, la cele mai multe produse. Numai la zece categorii de produse sunt creșteri – aspiratoare de praf, frigidere, anvelope, autoturisme, bere(+71%), cherestea (+44%), preparate din carne (+37%), carne (+14%), uleiuri comestibile (+13%), brânzeturi (+6%). Toate sunt produse cu grad mic de prelucrare. S-a prăbușit producția la produse cu grad mai ridicat de prelucrare: tractoare (este 1% față de 1989), locomotive (2%), păcură (3%), autobuze (3%), mașini de spălat (5%), țesături (7%), tricotaje (9%), îngrășăminte chimice (13%), fontă și oțel (22%).

În 2016, a continuat dezindustrializarea României. Agregată, producția industrială în 2016 era de 70% din nivelul anului 1989. Extracția este doar 40%, energia doar 50%, prelucrarea 80% din ceea ce era odinioară. S-a dublat importul de produse de tehnologie ridicată, de la 6% din importul total, la 12%, în vreme ce exportul de produse cu grad tehnologic ridicat este de numai 8% din exporturile României.

S-au format firme private mai ales în comerțul cu amănuntul, comerț cu ridicata, transporturi de persoane și mărfuri, construcții, restaurante – domenii cu valoare adăugată mică. A crescut, însă, exportul de fier vechi. În ultimii 20 de ani România a exportat 35 milioane tone fier vechi, la preț de 0,21 euro pe kg. – echivalentul unui tren cu lungime de 42.000 km, mai mult decât circumferința Pământului.

Perspectiva nu este promițătoare. În 2016, capitalul firmelor era de 87 miliarde euro, dar numai 32% este capital ce constă în contribuția inițială a acționarilor și numai 17% sunt rezerve ale firmelor. Profitul nerepartizat este mare – ceea ce denotă ezitarea în a investi.

Fondurile europene au fost concepute ca mijloace pentru a realiza „creșterea economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii". România a primit în 2007-2016 suma de 40,9 miliarde euro și a cotizat cu 13,8 miliarde euro, având deci un sold de 27,1 miliarde euro. Ce s-a făcut cu acești bani?

Politica de coeziune trebuia să ia 55% din fonduri. S-a optat pentru transport și mediu, programul privind creșterea competitivității beneficiind de doar 7% din fondurile nerambursabile. Dar, la transporturi, progresele au fost mici, ca urmare a slabei capacități instituționale din domeniu. La mediu se sesizează anevoie unde au mers banii. Programul pe resurse umane nu a folosit deplin fondurile alocate, dar nici nu a făcut mare lucru în formarea continuă, în crearea celei de „a doua șanse" și în trecerea de la învățare, la viața activă.

Per total, absorbție necorespunzătoare și utilizare inadecvată a fondurilor europene! Cauzele au fost multiple. Statul nu s-a pregătit pentru absorbție și utilizare. S-a recurs la excesiva externalizare către firme, potențialii beneficiari au fost ținuți în neinformare, ghidurile au rămas exagerat de complicate. Numai 52% din fondurile europene absorbite s-au regăsit în România în formarea de capital fix.

Globalizarea a însemnat demontarea barierelor vamale și deschiderea țărilor pentru schimburi practic nelimitate de bunuri, servicii, persoane. Fructificarea avantajelor ei depinde de fiecare țară. Nici „guvernele invadante" și nici „guvernele debile", cum spunea acum două decenii Joseph Stiglitz, nu mai sunt soluții. Dar cum a acționat România în condițiile globalizării?

Un fapt spune aproape totul: apelul României la instituții financiare internaționale pare să fie mai mare decât al oricărei alte țări din Europa Centrală și Răsăriteană. Ea a solicitat aceste instituții 22 de ani din cele trei decenii, Bulgaria 18 ani, Ungaria 11 ani, Polonia 7 ani, Slovacia 5 ani, Cehia 4 ani.

Niciuna dintre aceste țări nu a rambursat datoria externă până în 1989, preferând retehnologizarea internă. România și-a lichidat datoriile externe și avea, în decembrie 1989, un plus de 1,8 miliarde de dolari americani.

Reformele care s-au operat după 1989 au restructurat economia în vederea înfruntării globalizării, iar capitalul privat a preluat conducerea. În 2016, sectorul public mai deținea 12% din capital, iar acționarii români 46% din totalul capitalului privat. Societățile comerciale cu capital străin asigură acum în jur de 44 % din cifra de afaceri din România. Competitivitatea firmelor autohtone este însă în suferință. Cum spunea un economist, România actuală exportă mai ales ce produc firme cu capital străin.
Efectivul de salariați s-a redus în acest timp cu 45%. Cele mai multe ocupații din România presupun muncă slab calificată. Vârsta medie a pensionării este una dintre cele mai scăzute în Europa. România înregistrează cea mai amplă emigrație de cetățeni dintre țările globului, în condiții de pace.

Acestea sunt date precise, de neocolit, care ar trebui să alarmeze. Nici privatizarea, nici accesarea și utilizarea fondurilor europene și nici abordarea globalizării nu au dus la rezultatele dorite în România acestor decenii. Cine este de vină?

Unii pun nereușitele în seama „clasei politice". Cu siguranță că aceasta are probleme grave în România, mai cu seamă după abandonarea fără perdea a meritocrației și intervenția tot mai pe față a noii Securități în selecția personalului de decizie, în ultimul mai bine de un deceniu. Nu are cum să dea rezultate un stat dublat de organizări oculte și decidenți contrafăcuți.

Alții acuză transformarea țării într-un protectorat sau o colonie. Se poate discuta, numai că toate înțelegerile, inclusiv cele oneroase, sunt semnate de reprezentanți români. Ca nici o altă țară, România de azi are „reprezentanți" care înțeleg rudimentar politica și, sub pretextul „deschiderii", vând orice – de la resurse subevaluate și decizii, trecând prin soarta copiilor, la integritate și onoare.

Unii acuză cultura moștenită. Numai că și alte țări au avut premise culturale nesincronizate, dar au demarat energic. Multe au avut curajul unei revizii culturale.

Autorul cărții din care am citat consideră că miezul explicativ este slăbiciunea statului: statul român, din varii motive, nu a reușit coordonarea activităților și a prilejuit pierderi mari de resurse. Este adevărat, dar acest stat a fost condus de cetățeni trecuți prin alegeri. Este adevărat, de asemenea, cum s-a observat din nou la recentele alegeri europarlamentare: serviciul care numără voturile stabilește deznodământul.

Fiecare dintre răspunsuri are partea sa de adevăr. Eu cred, însă, că trebuie mers mai în adâncime și spus lucrurilor pe nume. În primul rând, și pe cei trecuți prin alegeri și pe ceilalți cineva i-a selectat. Ar fi de făcut o cercetare privind calibrul profesional, cultura civică și apucăturile celor care ajung să „reprezinte". Vom fi îngroziți de gravitatea răsturnării valorilor din viața României actuale! Apoi, pe toți cineva i-a și educat și le-a dat diplome.

Altfel spus, chestiunea privatizării pune în discuție pregătirea juriștilor, economiștilor, alături de cea a decidenților. În fapt, România a procedat la privatizare fără a avea o abordare proprie a economiei. La drept vorbind, nu prea o are nici acum.

În chestiunea accesului la fondurile europene și a utilizării lor, ar trebui pusă în discuție calificarea și atitudinea diverșilor „specialiști" și „experți" – ingineri, profesori, manageri. În fapt, România nu și-a clarificat ce vrea să facă. Și nici acum nu are o țintă limpezită.

În chestiunea înfruntării globalizării, ar trebui pusă în discuție prestația intelectualității, de la istorici și sociologi începând. În fapt, mulți intelectuali nu și-au lămurit implicațiile globalizării.

În pofida impresiilor, nici un sector al culturii nu este exonerat de răspundere pentru ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut. Sărăcia dezbaterilor, precaritatea informării și subiectivismul nu duc la performanțe. Nu este scuză faptul că este slabă conștiința că dezvoltarea instituțiilor, a societății, condiționează performanțele culturii, cum spunea John Adams.

Dar, trebuie spus, educația însăși a dat un examen la cele trei procese. Un examen pe care nu l-a trecut sau l-a trecut la nivel jos!

Adâncirea lipsei de răspundere spune cam totul despre nivelul educației. Bunăoară, nu se plagiază neapărat, ci se scriu cărți de către alții. Se comercializează copii în scopuri dubioase, cum arată și cazul sărmanei fetițe din Baia de Aramă, iar cei care au jurat pe Biblie să apere drepturile cetățenilor se ascund. Politica se înțelege nu ca o competiție de propuneri în interes public, ci ca vânare de rivali cu „justiția" și organizare de referendumuri șmecherești. Sunt doar câteva exemple ale degradării, inclusiv ale degradării educației.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News