Povestea icoanei care "se curăță singură", aflată la Mănăstirea-Celic Dere din Dobrogea
Scriitorul Dan Ciachir revine la DC News cu un nou episod cultural: "Mânăstirea cu moară de vânt".
Rădăcinile spirituale ale Mânăstirii Celic-Dere sunt înfipte în pământul şi în trecutul Dobrogei, poartă a creştinătăţii şi a monahismului străromân sau daco-roman. Astăzi se ştie că moaştele cele mai vechi de mărturisitori din Sciţia Mică datează din secolul al III-lea d.H., primele sihăstrii şi aşezări călugăreşti fiind întemeiate un secol mai târziu. După descoperirea criptei martirilor creştini de la Niculiţel, în 1971, preotul profesor Ioan G. Coman scria că localitatea în care au fost găsite reprezintă „o zonă sacră aflată în triunghiul mânăstiresc cu unghiurile în sfintele mânăstiri Cocoş, Celic-Dere şi Saon”.
Vechimea de aproape 200 de ani a Mânăstirii Celic-Dere evocă o epocă grea pentru creştinismul dobrogean, cuprinsă între anii 1417 şi 1878. După încetarea persecuţiilor, dar mai ales după ridicarea acestei religii la rang de religie de stat în Imperiul Bizantin, viaţa bisericească a prosperat pe pământul dintre Dunăre şi Mare devenit leagănul călugărilor sciţi şi spaţiul pastoral al câtorva străluciţi teologi şi ierarhi. Însă în anul 602 Sciţia Mică a fost invadată de popoarele migratoare, astfel încât scaunul chiriarhal de la Tomis şi-a încetat existenţa, reluată abia spre sfârşitul primului mileniu creştin, când provincia reintră între hotarele Bizanţului, organizată administrativ ca Paradunavon (Ducatul de lângă Dunăre). Însă în 1417, penultimul an al domniei lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea cade sub stăpânire otomană, pentru locuitorii săi creştini, în majoritate români, urmând o perioadă dificilă, cu durată de aproape o jumătate de mileniu. Însă şi în aceste condiţii viaţa bisericească va continua să existe atât la nivel ierarhic, sub jurisdicţia Constantinopolului, cât şi – mai ales – al poporului credincios.
De la sfârşitul acelei epoci datează şi întemeierea Mânăstirii Celic-Dere, pare-se pe locul unei sihăstrii, în anul 1841, când monahul Atanasie Lisavenco, trecut pe la Athos, o înfiinţează la opt ani după ce trei călugări români sosiţi de la Athos puseseră început Mânăstirii Cocoş, aflată în apropiere. În 1847 ia fiinţă la Celic şi o obşte de călugăriţe. Peste câteva decenii, în anul 1881, cel dintâi episcop al Dobrogei realipite României, Iosif Gheorghian, îi strămută pe călugări la Saon, la o distanţă de câţiva kilometri, maicile rămânând stăpâne de acum pe vatra monahală a Celicului.
Odată cu începutul secolului XX, s-a simţit nevoia construirii unei biserici monumentale la Celic-Dere, una cu dimensiuni de catedrală, simbol al credinţei elementului românesc din Dobrogea reunită cu Ţara. Durata ridicării sale, de la punerea pietrei de temelie, în 1901, şi până la târnosirea ei, a fost de 31 de ani. Trei episcopi succesivi ai Dunării de Jos – Partenie Clinceni, Nifon Niculescu, Cosma Petrovici – s-au implicat profund în lucrarea de înălţare a splendidului lăcaş care domină de aproape un secol, de pe platoul său consolidat cu contraforţi, dealurile şi împrejurimile Celicului.
Pornite în 1901, lucrările de construcţie a bisericii proiectate de arhitectul bucureştean Toma Dobrescu vor fi întrerupte – din lipsă de fonduri – câţiva ani, fiind reluate în vremea păstoririi episcopului Nifon Niculescu (1909-1921), care se îngrijeşte, totodată, de ridicarea unei frumoase clădiri pentru stăreţie, ca şi de înfiinţarea unei şcoli de pictură bisericească pentru călugăriţe. Tot din dispoziţia acestui ierarh, din 1909 nu se mai slujeşte la Celic-Dere decât în limba română, întrucât numărul maicilor autohtone sporise simţitor pe măsura trecerii timpului.
Cu toată osârdia episcopului Nifon şi a vieţuitoarelor, marea biserică a Mânăstirii Celic-Dere va fi terminată şi târnosită abia pe 2 octombrie 1932, protia slujbei având-o ierarhul de atunci al Episcopiei Dunării de Jos, Cosma Petrovici. Sfinţirea impunătoarei biserici cu hramul Adormirea Maicii Domnului, veritabil monument de arhitectură, a constituit un eveniment pentru România interbelică. Biserica avea o suprafaţă de peste o mie de metri pătraţi, un alt lăcaş, sfinţit tot atunci, aflat la demisol, menit slujirii în anotimpurile reci, adânc de 12 metri, primind hramul Izvorul Tămăduirii.
Impresionează, în interiorul bisericii, cele două sfeşnice înalte de patru metri, aşezate în dreptul icoanelor împărăteşti, sub un policandru magnific, toate lucrate în anul 1928 la Braşov. Însă odoarele cele mai de preţ ale bisericii sunt cele două icoane. Iată ce se spune în monografia mânăstirii despre Icoana Mântuitorului Iisus Hristos „care se curăţă singură”: „În contextul conflictelor ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea, aproximativ în anul 1816, a sosit pe aceste meleaguri un ostaş din armata austro-ungară, care avea asupra sa această icoană. Găsind aici un grup de călugări, a dat icoana unui părinte, zicându-i: 'Părinte, ţineţi această icoană! Dacă Sfinţia Voastră nu veţi trăi până la sfârşit, cei ce vă urmează să păstreze această icoană. Să aveţi o mare evlavie, că prin ea se va săvârşi o mare minune. Această icoană o vedeţi că este neagră, dar până la urmă se va lumina toată, se va curăţa, şi ochii Mântuitorului, pe care-i vedeţi că sunt închişi, se vor deschide'.”
În partea stângă a catapetesmei se găseşte icoana Maicii Domnului Eleusa, Îndurătoarea sau Grabnic Ajutătoarea, pictată pe lemn şi adusă de la Athos în secolul al XIX-lea de către arhimandritul Atanasie.
Pelerinii care asociază Dobrogea cu arşiţa, cu piatra şi cu nisipul coastei maritime, atunci când sosesc prima oară la Celic-Dere sunt surprinşi de dealurile împădurite sau înverzite de iarbă care înconjoară platoul cu monumentala biserică, stăreţia, vechile şi noile clădiri. Sunt la fel de surprinşi de clima blândă, de florile şi de vegetaţia plină de sevă, bogată, dar mai ales de liniştea densă, constantă, binevenită rugăciunii şi reculegerii, evocând mânăstirile de altădată. O blagoslovită palmă de pământ pe care moara de vânt, celebră prin imaginile fotografului de artă Ion Miclea, adusă la Celic în 1953 pentru măcinatul cerealelor (şi consacrată ulterior monument istoric), şi-a pus o pecete stilistică aparte, întrucât nu mai există în ţară altă mânăstire cu moară de vânt.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News