Povestea Doinei Postolachi, 41 de ani, îți va arăta că tu nu ai deloc probleme. Cum luptă pentru viață. O poți și tu ajuta

Cu 14 ani în urmă, Doina Postolachi a primit diagnosticul de Scleroză multiplă. Cu zece ani în urmă, a apărut și lupusul. Cu cinci ani în urmă, a orbit la ochiul stâng.

Scleroza multiplă le afectează oamenilor mâinile, capul, picioarele. Mulți ani, Doina Postolachi s-a bucurat că nu i-au fost afectate mâinile și capul, întrucât avea de absolvit o facultate și un master.

S-a bucurat că nu i-au fost afectate capacitățile intelectuale, cognitive, întrucât Doina Postolachi este scriitoare și avea nevoie de o minte vie, productivă. Povestea cu virusul COVID a complicat și mai tare lucurile. Deoarece spitalele au fost cedate bolnavilor COVID, Doina Postolachi a ratat foarte multe tratamente de rutină și iată că a apărut o luminiță, o șansă. I se poate face o operație.

Ce spunea Doina Postolachi despre boala prin care trece:

„Ma rog lui Dumnezeu pentru împlinirea visului de a ajunge la Moscova, la operația de transplant de celule stem. E mai mult decât un Vis. E un imperativ. Fără această operație, perspectiva e sumbra. Am aprins o lumanare si ma rog pentru iertare de pacate si pentru sănătate, pentru toți cei care imi sunt aproape și îmi sustin împlinirea acestui Vis cu o donație! Dumnezeu sa ne binecuvânteze pe toți!”

Povestea Doinei Postolachi

De multă vreme nu am mai citit atâta durere și neputință în cuvintele unei femei. Poate că niciodată nu am fost atât de mișcați de soarta nemiloasă a unei persoane forțate să îndure o singurătate nemeritată, din care izvorăsc o mulțime de probleme. Vorbim de singurătatea născută din boli pentru care lumea medicală are prea puține soluții sau deloc și pentru care oamenii din jur nu au energia sau timpul, sau poate chiar dorința?, de a oferi ajutor.

Nu am putea amplifica cu nimic mesajul pe care ni l-a trimis Doina Postolachi, o scriitoare de 41 de ani, în urmă cu doar câteva zile. E un mesaj care te tulbură, nu te poate lăsa indiferent. E o lecție de viață puternică - aceea că lângă noi există oameni care au nevoie disperată de ajutor și nu doar atât, au nevoie să li se dea măcar o șansă să nu depindă de acest ajutor pentru tot restul vieții.

Povestea Doinei ne amintește că, da, toți avem greutăți, dar în timp ce unii pot căra împreună o sacoșă sau un geamantan întreg de probleme, alții sunt puși să mute munți... singuri!

Citiți și dați-vă șansa de a fi oameni întru totul, de a vă aduce aminte pentru ce trăim, cât de importante sunt lucrurile pe care le avem deja, nu cele pe care ni le dorim adesea, cât de mult poate însemna pentru cineva să îi fii alături, să-l asculți și să-l înțelegi, să-l sprijini când are nevoie, să îl ajuți să aibă o viață normală când singur nu mai poate face nimic:

”Mă numesc Doina Postolachi, am patruzeci și unu de ani, sunt scriitoare, Membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, Membră a Uniunii Scriitorilor din România, originară din Basarabia. În România, la București, am obținut studii superioare. Intentionez să mă stabilesc aici, dar fără să mă zbucium din chirie în chirie, cum se întâmplă din 1998.

În ultimul timp, îmi e din ce în ce mai greu să povestesc despre mine și despre boală. Mai ales, în ultimele luni ale celor mai recenți doi ani.

De când s-au închis spitalele pentru Covid, nu am mai putut beneficia de tratamentele anuale pentru cele două boli autoimune pe care le am: Scleroză multiplă și lupus. De obicei, mă internam, anual, pentru perfuzii. Chiar dacă urmez un tratament injectabil, nu îmi este de ajuns, întrucât am nevoie de internări anuale și pentru SM, și pentru lupus.

Starea mea s-a agravat considerabil. Am avut puseuri, am avut nevoie de asistență medicală și nu o puteam găsi nicaieri. În ultimul an, mai cu seamă, am cutreierat toate camerele de gardă, am chemat, și de trei ori pe săptămână, salvarea. Așa că, în ultimii doi ani, am tot povestit despre mine... De fiecare dată, când venea salvarea, de fiecare dată când mă vedea un nou doctor la camerele de gardă și de fiecare dată când ajungeam pe la o clinică privată.

Cu paisprezece ani în urmă, am primit diagnosticul de Scleroză multiplă. Cu zece ani în urmă, a apărut și lupusul. Cu cinci ani în urmă, am orbit la ochiul stâng. Scleroza multiplă le afectează oamenilor mâinile, capul, picioarele. Mulți ani m-am bucurat că nu mi-au fost afectate mâinile și capul, întrucât am avut de absolvit o facultate și un master. M-am bucurat că nu mi-au fost afectate capacitățile intelectuale, cognitive, întrucât sunt scriitoare și aveam nevoie de o minte vie, productivă.

Din 2010 până în 2019, am scris și editat unsprezece cărți. De fapt, am scris douăsprezsce cărți, dar, pentru a douăsprezecea, am fost ghost writer. Am luat premii importante în Italia și Moldova.

Deși am absolvit (2011), cu succes, Facultatea de Management Turistic și Comercial, în cadrul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” și un master (2014) în Administrarea și Negocierea în Afaceri, în cadrul aceleiași Universități, eu nu am putut profesa. Nu pot lucra la un birou din cauza că nu mă pot deplasa fără baston, fără sprijin la braț, dar și pentru că mi s-ar închide ușa în nas, fiindcă nu am experiență. Deși, la sigur, toți încep de la zero, nu as putea convinge niciun angajator că as fi un angajat perseverent... Sau mi s-ar reproșa vârsta... Nu-i exclus că eu aș avea motivația pe care un angajat mult mai tânăr poate să nu o aibă... Dar asta nu contează, pentru că, oricum, nici de acasă nu aș putea lucra. Obosesc foarte repede și nu pot sta nici pe scaun, la masă, nici în pat, pentru că am dureri îngrozitoare în tot corpul: în mușchi, oase și articulații.

E foarte greu să fii bolnav, să nu poți lucra, să nu ai un soț ori pe cineva care să te poată susține, financiar. Singura mea sursă de venit este pensia de handicap de 500 lei. Din 500 lei, trebuie să plătesc lumina, întreținerea, chiria, mâncarea, medicamentele necompensate.

Nu am o meserie care să justifice studiile superioare, dar am o meserie care îmi continuă visul meu din copilărie: sunt scriitoare. Îmi este de ajutor fiecare carte vândută: de poezie sau de proză. Țin să le mulțumesc, pe această cale, tuturor prietenilor care mi-au cumpărat cărțile sau măcar o carte, pe parcursul anilor. M-au ajutat și m-au bucurat foarte mult!

Despre cărțile mele, puteți citi pe www.doinapostolachi.ro. Veți găsi multă critică literară, fotografii de la lansări de carte și poze cu cititorii.

Dacă sunteți curioși să citiți ce scriu și doriți să cumpărați vreo carte, îmi puteți scrie un email pe [email protected].

De vreo doi ani însă, nu am mai scris nicio carte. Nu mă simt prea bine și, de aceea, nu am putut scrie. Am început, în schimb, să învăț tehnici de pictură. Am început să pictez și pentru că mă atrage de mult (mi-am ilustrat și o carte de versuri), și pentru că, după ce am scris o carte dedicată pictorilor, Ambroise, mi-am promis că mă apuc de pictură, dar și pentru că nu am vrut să las timpul să treacă fără să creez. Am recurs la pictură, pentru a menține, vie, creativitatea, dar și în speranța că vânzarea picturilor mă va ajuta, însă... m-am înșelat. Financiar, nu m-a ajutat, în schimb, m-a ajutat sufletește. Am realizat că mai pot face și alte lucruri frumoase, care să bucure ochii și inima oamenilor.

Fac iconițe pe sticlă. Câte ceva, puteți vedea pe Facebook și pe Instagram, pe pagina Cadouri frumoase, cu teme religioase, sau Cadouri.frumoase. În tot acest timp, I-am fost și Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu, că îmi pot folosi ochii, mintea și mâinile.

Am crezut că handicapul locomotor e un preț mic, un tribut rezonabil, pe care îl pot jertfi bolii, până când m-am pomenit ruptă total de societate, de lume, de bucuriile vieții. Handicapul locomotor nu e cu nimic mai suportabil decât alte feluri de handicap. Nu mă pot deplasa fără ajutor. Folosesc un baston, pe dreapta, iar pe stânga, am nevoie să mă țin de un braț. Prin casă, trebuie să am aranjate astfel lucrurile, încât să mă pot deplasa, de la o încăpere la alta, ținându-mă de obiecte și proptindu-mă de pereți. A început să devină din ce în ce mai greu și asta, întrucât îmi slăbesc articulațiile.

A fi bolnav de scleroza multipla înseamnă să fii prizonierul singurătății și al neputinței. Depind de bunăvoința și înțelegerea altor oameni, atunci când vine vorba de cumpărături sau de ajutor în a mă însoți pe la doctori și spitale. Cel mai dureros este sa depinzi de timpul altor oameni. Fiecare le are pe ale sale și nu ti se poate oferi, prea des ori aproape niciodată, timpul de care ai nevoie... E foarte dureros când trebuie să faci ceva, să ajungi undeva și nu poți, nici nu te poate ajuta cineva!..

Casa de asigurări de sănătate nu vrea să dea bani pentru însoțitor. Se dau bani doar pentru însoțitorul celor imobilizați la pat. Și cei ca mine sunt imobilizati: imobilizați la domiciliu, dar nu se ia în considerare. Imobilizat la pat sau imobilizat la domiciliu, tot imposibilitate de deplasare este. Dacă cei în situația mea ar putea plăti timpul, benzina celor dispusi să ajute, s-ar putea descurca mult mai ușor. Aceste lipsuri acutizează depresia, iar depresia nu va ușura vindecarea trupească, odată ce menține stresul. Fiind o boală neurologica, SM o duce mai bine în corpurile celor copleșiți de îngrijorare. Te simți marginalizat, subestimat, nedorit de societate.

Sunt foarte singură, de când sunt bolnavă. Boala progresează, iar eu nu mai pot avea o viață, așa cum o știm, în sensul ei de viață normală: să ai un serviciu, să-ti faci curat singur, să-ti faci cumpărăturile singur, să-ți vizitezi prietenii, să ai grijă de un copil, să ai o familie, să mergi la teatru, la o cafea, la un film... Până acum câțiva ani, mai puteam ieși în oraș, în week-end, îmi lansam cărțile la Gaudeamus și mai ieșeam în lume (ajutată sau însoțită, bineînțeles), iar acum nu le pot face nici pe acestea.

O boală ca scleroza multiplă îți răpește tinerețea, frumusețea, optimismul - tot ce îți dă bucurie, tot ce ți-e mai drag... Te pomenești o epava ascunsă de lume și îți e atât de dor de oameni!... Scleroza multiplă îmi afectează mult psihicul și moralul... Este foarte greu să rămâi senin, fie că lupți, fie că te resemnezi, atunci când corpul tău se chinuiește în dureri, uneori insuportabile. Nu pot dormi nopțile, uneori, până la ora cinci dimineața, din cauza spasmelor musculare îngrozitoare și asta e în fiecare noapte, nu din când în când. A doua zi, o încep cu oboseală și descurajare.

Am căutat tot felul de remedii, am încercat multe și m-au ajutat mai mult sau mai puțin. Nu am putut face, poate, cele mai eficiente lucruri, pentru că nu mi le-am permis. Acupunctură, fizioterapie, kinetoterapie, masaj, sală, exerciții în bazin și multe altele, proceduri, abonamente - toate, laolaltă, foarte scumpe. Din pensia de handicap de 500 lei și din câte o vânzare de carte, nu le poți face niciodată. Poate, dacă le-aș fi putut face, ar fi ușurat, întrucâtva, calvarul. Dar tot nu ar fi adus vindecarea. Se știe că scleroza multiplă este o boală incurabilă, așa că mă mulțumeam cu puținul. Mă mulțumeam cu orice ameliorare, oricât de mică.

Foarte târziu, după paisprezece ani de chin, luptă, resemnare, deznădejde, multe lacrimi, îndoială, multe rugăciuni, mânăstiri, speranțe reînnoite, am reluat căutările. Am aflat de o clinică din Rusia, Moscova, „A. A. Maximov”, unde, la Departamentul de Hematologie și Terapie Celulară, Centrul Național „Pirogov”, de Chirurgie Medicală, se întâmplă minuni! Operația și tot tratamentul, care se întinde pe o durată de 35 - 40 de zile, nu costă puțin. Prețul e de 45.000 euro. Cu pensia mea de handicap, de 500 lei, nu am nicio șansă să achit aceste cheltuieli!..

Vor fi necesari bani și pentru biletele de avion, dus-intors. Nu este vorba de două bilete doar... Întrucât nu pot merge singură, doar însoțită, mă va ajuta tatăl meu. După ce mă duce la clinică, tata se va întoarce în România (locuiește în chirie), pentru că nu are unde să stea, la Moscova, 35-40 de zile. Apoi, când va trebui să mă întorc în România, tot tata va veni să mă ia. Sunt 6 drumuri, adică 6 zboruri, 6 bilete de avion, o sumă în plus, poate chiar de câteva mii de euro, pe lângă cei 45.000 euro. După operație, nu voi incepe imediat să merg și să alerg. Prin intervenția complexă, se vor înlătura cauzele bolii, dar ravagiile pe care le-a creat boala nu pot fi înlăturate prin acea operație.

Pentru a reveni la normalitate, pentru a reabilita funcția locomotorie, va fi nevoie să fac tot ceea ce nu mi-am permis în timpul bolii. În timpul bolii, fizioterapia, kinetoterapia, masajul, un antrenor personal, la sală, pentru recuperare, ar fi diminuat, un pic, greul, dar nu m-ar fi putut vindeca. Acum însă, corpul meu va fi pregătit să-și reconstruiască unele functii de la zero. Toate costirile procedurilor, făcute cu perseverență, măcar 1 an, se ridică la alte câteva mii de euro. Și este foarte important ca, de data aceasta, să mă țin de ele. Ar fi mare păcat ca, după un asemenea efort enorm, să abandonez lupta la jumătate de drum. Ar fi un mare păcat să nu pot continua vindecarea și să nu duc la bun sfârșit recuperarea. Distrofia musculară pe care o am poate fi vindecată prin efort suplimentar, urmând niște cursuri de fizio/kinetoterapie, bazin, acupunctură s.a. (care costă și ele). Îmi doresc enorm ca, după operație, să continuu cu terapiile de recuperare. Nu mai vreau să stau cu măna-n sân, nefăcând nimic. Așa am stat mulți ani de zile, pentru că nu am avut posibilități financiare. Toate, adunate laolaltă, se ridică la aproximativ 60.000 de euro.

Din acest motiv, am apelat la mijlocirea Asociaței ,,Salvează o inimă!", pentru a cere ajutorul de a reuși să desăvârșesc lungul și anevoiosul drum al calatoriei mele spirituale, in această viață, în căutarea Transformării prin Vindecare. Alese mulțumiri d-lui Vlad Plăcintă pentru bunăvoința de a-mi îngădui să-mi spun povestea și pentru mărinimia de a fi acceptat să mă ajute prin intermediul Asociatei „Salvează o Inimă”! Țin să precizez că totul e transparent, banii nu intra în buzunarul meu, ci la Asociație, unde fiecare cheltuial[ va fi justificat[ prin dovada plăților, chitanțe și facturi. Altfel, nu voi putea beneficia de serviciile medicale, de care voi avea nevoie, pe mai departe, pentru recuperare.

Centrul Național „Pirogov” e singurul loc din lume, unde acest miracol se întâmplă! De peste 10 ani, ru;ii tratează bolnavii de SM din toate ‘[rile lumii. Se ajunge foarte greu acolo, programările se fac pe un an sau doi ani înainte. Eu am prins un loc pentru luna mai, 2022, însă, pentru a-mi asigura locul, trebuie să confirm plata.

Alții, mai norocoși, au aflat de această șansa după doar 1- 2 ani sau 5, de la debutul bolii. Mie mi-au trebuit 14 ani!!....

Adevărul este că nici nu am mai căutat soluții, an de an... Am căutat numai la început... Iar când mi-a debutat boala, această activitate la clinica „Pirogov” încă nu exista... Am căutat și am căutat, apoi, când am văzut că nu găsesc nimic, am renunțat... E una dintre cele mai prețioase lecții, învățate, în atâția ani (de singurătate): să nu renunți, că tot vei afla ajutor Divin într-o bună zi, Dumnezeu nu te lasă, dar pierzi ani din viață, de pomană, renunțând la căutare. Și nimic nu se compară cu regretul Timpului Pierdut.

Momentan, urmez un tratament de injecții în burtă, Rebif, de 3 ori pe săptămână, primit prin Programul Național. Dar aceste injecții nu mă ajuta cu nimic, starea mea nu s-a îmbunătățit în niciun fel. Ba mă îngrijorează chiar că, dacă le întrerup, imediat fac puseu. Așa s-a întâmplat când a început pandemia. Am pierdut legătura, la un moment dat, cu neurologul, am întrerupt injecțiile și am făcut, imediat, puseu. Pe parcursul anilor, am căutat explicații și ajutor în cărți; am găsit multă înțelegere și o sursă vie, de energie, în ele. Acum, nu mai am rezerve de putere... Corpul meu are urgentă nevoie de reparații serioase!...

Îmi este groază să-mi trăiesc restul vieții în scaun cu rotile. Îmi este groază să nu mai fiu în stare să citesc o carte, să discut pe marginea unei cărți care îmi place, dar, cel mai mult, îmi este frică să-mi pierd talentul literar...

Când eram copil, am visat viata altfel la cei patruzeci de ani. Nu mi-am închipuit că viața este atât de complicată și că poate fi atât de diferită de visurile noastre. Mă vedeam soție, mamă, o scriitoare de succes, tradusă în multe limbi straine… Nu a fost nimic din toate acestea. Nu până acum.

Dar dacă împlinirea tuturor acestora depinde, în cea mai mare măsură, de sănătatea mea?... Poate, vindecându-mă, îmi voi salva visurile și îmi voi implini destinul?

Scleroza multiplă este o boală nimicitoare!!... Operația de la Moscova este șansa mea la o viață nouă! La o viață normală. Îmi doresc foarte mult să ajung la Moscova pentru operația de transplant de celule stem. A doua zi, după operație, va fi o a doua zi de naștere!... Încă sunt tânără... Încă mai pot să mă bucur de Viață!... Încă mai pot să fiu mamă. Nu mai vreau să fiu, pentru nimeni, o povară. Vreau și eu să mă fac utilă. Vreau să pot lucra, vreau, și eu, pe alții să-i pot ajuta!!... Vreau sa revin la scris. Vreau să continui să lupt pentru cărțile scrise. Îmi doresc foarte mult sa găsesc un traducator care lucrează cu edituri străine și să-mi traduc romanele Ambroise și Un secret în Los Angeles. Cu ajutorul lui Dumnezeu, mă voi strădui să le public peste hotare. Am luat premii literare importante cu aceste doua cărți (în Chișinău), dar, în România, nu se face niciun fel de promovare... Vreau să mă fac bine, să pot merge liber pe două picioare, să renunța la baston, ca să mă pot implica mai mult în destinul cărților mele.

În Biblie scrie să ne cinstim părinții. Îmi doresc foarte mult ca, prin bucuria vindecării mele, să-mi cinstesc părinții. Pentru toată suferința lor, cauzata de boala mea, pentru tot necazul lor, legat de moartea celor doi frati mai mari, pentru toate grijile lor, pentru toată grija față de mine și pentru rugăciunile lor, vreau sa-i cinstesc, dăruindu-le această bucurie!...

Părinții mei sunt ambii pensionari. Tata este inginer, colonel, mama este profesoară de limbă și literatură română. Am părinți simpli, onești, muncitoti, oameni frumoși, cu frică de Dumnezeu. Am un frate mai mic: a renunțat la multe de dragul vindecării mele. Este o minune că am aflat de această clinică din Moscova, după ce am pictat, pe sticlă, o iconiță cu Sf. Matrona de la Moscova. M-am rugat ei să mă ajute, în timp ce o pictam, și cred ca mi-a auzit rugăciunea!... Mai e un Sfânt, rus, a fost stareț, la care m-am rugat și cred că mi-a primit rugăciunile: Sf Nicolai Gurianov. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit această șansa de vindecare!... Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această nesperată și binecuvântată șansă. Le mulțumesc tuturor oamenilor cu inimi bune, care îmi vor fi aproape.

Sper, când voi mai povesti de mine, să fie numai de bine în cartea următoare!”

---

Oricine a citit printre rânduri durerea și neputința acestei femei și nu vrea să stingă speranța ei pentru vindecare, poate dona în conturile Asociației „Salvează o inimă”. 60.000 de euro poate fi o sumă uriașă pentru mulți dintre noi, dar am strâns sume mult mai mari împreună, am dovedit că așa cum unii bolnavi sunt nevoiți să mute munți de disperare și de limitări, așa și noi am mutat munți de „imposibilități financiare”. Doina merită să își ducă mai departe talentul de scriitor, merită să aibă o viață normală, o viață rodnică, să îi bucure pe cei din jur cu poeziile și proza scrise din inimă. Dar nu poate face nimic din toată acea singurătate cruntă provocată de cumplita scleroză multiplă și de lipsa unui venit care să o ajute să răzbească în această lume deja plină și ea de alte probleme. Puținul fiecăruia poate deveni suficientul acestei femei care doar astfel mai poate „merge” înainte. Împreună îi putem dovedi că nu e singură în această luptă extrem de grea și că, da, minunile există acolo unde există solidaritate!