Nicolae Breban, romancier, nuvelist, dramaturg, poet și autor al câtorva volume de eseuri și memorii care au pus la încercare rutina și stereotipurile în judecarea literaturii și istoriei naționale, i-a acordat un interviu fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu.

Cum ajunge un scriitor să aibă notorietate, ce contribuie la notorietatea sa, a fost întrebat Nicolae Breban, în deschiderea podcastului pe care Ionuț Vulpescu îl postează pe platforma youtube?

Insistența în publicare, a răspuns Nicolae Breban. De aceea e greu deseori de diferențiat între un scriitor cu adevărat talentat și unul care e foarte prezent. Insistența înseamnă și să ai organul acela pentru publicitate, pentru relații, pe care uneori scriitorul bun nu-l are. De aceea, în primii timpi, câștigă scriitorul care are acest organ pentru relații. Uneori se întâmplă cazuri dramatice, cum a fost cazul lui Bacovia, care n-avea organ pentru relații, acel organ care e folosit în managment, în comerț, în lumea bancară, public relations. Săracul Bacovia, n-avea simț pentru public relations și de aceea, cu 40 de ani întârziere, critica și publicul au descoperit că e un mare poet, la fel de mare ca Arghezi. Mai e un caz și mai grav, însă acesta e explicabil că a murit tânăr, Blecher care stătea țintuit la pat. Acum ne dăm seama, după 40 de ani, că e un prozator de mâna întâi. Deci insistența în publicare și capacitatea de a crea relații în lumea literară contribuie la consacrarea unui scriitor.

Generația nouă de tineri revine la ce făceam noi în anii 60

Ionuț Vulpescu: Există o ruptură în literatura română după momentul 1989? Dumneavoastră vă datorați notorietatea ca romancier perioadei de dinainte de 1989.

N.B: Nu cred că e o ruptură. E o ruptură politică. Și ea nu atât de radicală precum părea în zilele Revoluției. De exemplu, o parte mare nu numai a structurilor socialiste, ceaușiste, dar și a relațiilor continuă și azi. De aceea e și atât de greu să se facă reformă, nu numai pentru că cei de la guvern nu sunt în stare să facă, dar nici lumea nu prea vrea să facă, pentru că foarte multă lume trăiește încă în tipul de relație din comunism. Mergi undeva, ai un mic salariu, pe urmă te plimbi, nu faci nimic, vorbești la telefon de foarte mulți bani, nu te interesează problemele de bilanț ale întreprinderii, export, import etc. Nici în politică și nici în administrație nu s-a creat acea cezură, acea ruptură radicală cu mentalitatea comunistă. În literatură eu nu văd niciun fel de ruptură acum, mai degrabă s-a întâmplat ruptura la începutul anilor ʼ60. Într-adevăr, s-a produs o ruptură odată cu ieșirea din pușcărie a deținuților politici și odată cu primele măsuri de quasi-liberalizare ale cenzurii, cu acel elan politic al rupturii parțiale a Partidului Comunist de Moscova, cu acele prime afirmări ale naționalismului comunist românesc. Noi am profitat atunci, generația mea, numită „generația ʼ60”, dar generația ʼ60 a fost constituită din trei generații, de fapt. Era o generație literară, psihologic literară, care includea Cercul literar de la Sibiu (Stefan Aug. Doinaș, Nicolae Balotă, Negoițescu, Ovidiu Cortuș și ceilalți). Noi șaizeciștii și cei mai tineri ca noi (Păunescu, Gabriela Melinescu, Constanța Buzea), toate aceste trei paliere am debutat odată și acest lucru a creat într-adevăr o ruptură, nu atât în psihologia literară, ci în aparițiile editoariale și, mai ales, publicistice. Mie mi se pare această ruptură – sau poate e un defect de perspectivă, că eram eu tânăr atunci și în afirmare – mult mai radicală atunci, mai interesantă, mai importantă și eu cred că și mai fertilă – a creat cărți importante și momente de resurecție a spiritului și de legătură a creației autohtone cu ceea fusese interzis atâtea decenii (mai puțin în filosofie) – decât după ʼ90, când constat că nu s-a întâmplat mai nimic, nu au apărut cărți importante, nu au apărut curente noi. A apărut o generație nouă de tineri, nouăzeciștii, care, paradoxal, revin la ceea ce făceam noi în anii ʼ60, în polemică directă sau indirectă cu optzeciștii. Sigur, era o formă de evazionism, cum a scris Nichita, în 11 elegii sau cum a fost romanul meu, În absența stăpânilor, lucrări care erau pur estetice, dar abisal estetice. Or, această abisalitate era resimțită nu numai de noi, dar și de activiștii din partid din cultură, era resimțită ca o rezistență destul de activă și de agresivă contra comandamentelor de atunci din dictatură, care era văzută ca un braț al partidului, ca un instrument al propagandei. Noi nu făceam instrumente ale propagandei. Noi am deturnat această cultură de tip proletcultist într-o cultură reală. Au apărut câteva voci mai degrabă oportuniste, ariviste, în planul culturii. E interesant că arivismul s-a mutat din politică în cultură. De exemplu, un număr din Dilema, un număr extrem de nefericit – eu nu regret că Dilema a publicat un număr în care discută mitologia din jurul lui Eminescu, mitul lui Eminescu, dar regret că nu a reușit să adune nume mai responsabile, mai prestigioase. A-l înjura pe Eminescu nu înseamnă neapărat să contești ceea ce e contestabil, adică tocirea, uzarea lui Eminescu prin școală, prin manuale școlare proaste, în primul rând, abuzarea lui Eminescu făcută de un regim propagandistic, vulgar, materialist etc. Sunt câteva mici grupuri de scriitori în țară, care au nerăbdarea de a ajunge în prima linie și care ne contestă pe unii dintre noi, mai vechi, însă nu o fac la modul corect, în mod loial, nu ne contestă din punct de vedere estetic. Eu aș fi curios să îmi fie contestate cărțile. Am auzit că e unul dintre tineri, Caius Dobrescu, e un om inteligent, care a scos o carte, Modernitatea ultimă – n-am citit-o – în care mi se pare că scrie și despre romanele mele că sunt demodate. Nu știu dacă aduce argumente, nu știu dacă le-a citit. Știu că același Caius Dobrescu a negat într-o mică coloană la România literară trilogia mea, Amfitrion, și mi-a mărturisit după aceea că n-a citit-o.

Mă îndoiesc că Dobrescu l-a înțeles pe Nichita Stănescu

I.V: Nichita Stănescu e atacat virulent în aceeași carte, Modernitatea ultimă.

N.B: Eu mă îndoiesc și că Dobrescu l-a citit pe Nichita și l-a înțeles. Sunt părți din Nichita dificil de înțeles pentru cel care n-are o cultură înaltă. Mai ales că Nichita a scris Elegiile lui sub influența Elegiilor duineze, pe care le-am disecat noi săptămâni la rând –  eu i le-am tradus – și Laus Ptolemaei, și cărțile lui de substanță, care propun o viziune, sunt dificil de înțeles pentru un intelectual român obișnuit cu lirica aceasta punctuală și impresionistă. Există în generația ʼ80 grupul lui Gheorghe Crăciun, care și el contestă, ar vrea să facă ceva. El e în siajul, se pare, al Școlii de la Târgoviște, mai ales a lui Radu Petrescu, cu emulația pentru jurnal. E un fel de sanctificare a jurnalului, lucru care pe mine mă lasă puțin perplex, mai ales că vine din partea unor oameni inteligenți, ca Crăciun. Jurnalul nu poate înlocui romanul. Jurnalul este ceea ce este, o însemnare zilnică a unor stări fiziologice sau mentale, eventual cu unele comentarii fortuite cultural. Romanul, cum îl văd eu, e ca o catedrală, în sensul deceniului trei, anii ʼ20, romanul acesta de tip Proust, Thomas Mann, Joyce. Acesta nu poate fi înlocuit de un simplu jurnal, al unui om chiar și inteligent, și fin, și indignat de comunism.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News