Nebuloasa "Ochi de pisică" ar putea deschide un nou portal către sectoare necunoscute ale Universului.

Nebuloasa NGC 6543, supranumită Ochiul de Pisică, reprezintă una dintre cele mai elaborate structuri cosmice din universul vizibil, fiind localizată în constelația Dragonul. Identificată pentru prima dată pe 15 februarie 1786 de către astronomul William Herschel, această nebuloasă planetară a intrat în istorie ca fiind prima studiată în profunzime prin tehnici de analiză spectrală. Aflată la o distanță de aproximativ 3.000 de ani-lumină de Terra, NGC 6543 este învăluită de un halou spectaculos de materie, format din straturile aruncate de steaua centrală în timpul etapei sale de gigantă roșie, aflăm din DBpedia.

NGC 6543 se găsește la coordonatele astronomice 17h 58m 33,4s ascensie dreaptă și +66° 37′ 59″ declinație, fiind mai ușor accesibilă observatorilor din emisfera nordică. Această localizare strategică a atras atenția multor telescoape performante din regiune. Un aspect remarcabil al nebuloasei este poziționarea sa aproape de polul nord al eclipticii, o zonă cu semnificație deosebită în studiile cosmografice.

În anii 1980, astronomul Boris Fesenko din orașul Gorki a stârnit interesul comunității științifice printr-o teorie inovatoare legată de această regiune. El a avansat teoria potrivit căreia nebuloasa ar putea reprezenta un semnal cosmic intenționat, creat de o civilizație extraterestră avansată, un gest prietenos îndreptat către locuitorii Pământului. Potrivit acestei ipoteze, poziția precisă a nebuloasei ar fi fost aleasă strategic, având în vedere că ar putea fi ușor observată de către omenire, presupunând că modul de gândire al presupuselor ființe ar semăna cu al nostru. Deși această idee nu a fost confirmată științific, ea oferă o perspectivă captivantă și enigmatică asupra uneia dintre cele mai spectaculoase structuri cosmice.

Ce s-a aflat nou despre nebuloasa Ochi de Pisică

Observațiile recente sugerează că structura complexă a nebuloasei ar putea fi influențată de un sistem binar nedetectat până acum, ceea ce ar explica materialul ejectat în straturi succesive. De asemenea, telescopul Hubble a identificat mai multe inele fade în jurul nucleului, indicând procese neclare în dinamica ejectării masei. Steaua centrală, o stea Wolf-Rayet (WR) extrem de fierbinte și de 10.000 de ori mai luminoasă decât Soarele, contribuie la formarea acestor fenomene prin vânturi stelare rapide, cu viteze de 1.900 km/s și pierderi de masă estimate la 20 de trilioane de tone pe secundă. Sunt descoperiri care ne reamintesc cât de puțin înțelegem încă despre procesele ce modelează astfel de nebuloase planetare și deschid noi întrebări privind evoluția stelelor aflate în stadii terminale.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News