În numărul 43 al cotidianului România Nouă, care a fost editat la Chișinău, Duminică, 11 Martie 1918 a fost publicată o scriere semnată de generalul Ioan Vlădescu (1870-1949) despre eroismul preotului Ștefan Ionescu-Cazacu care „ca un adevărat părinte a îmbărbătat ostașii, făcându-i să lupte, în credința lui Dumnezeu, pentru mărirea neamului și desrobirea pământului strămoșesc și a fost rănit de obuzele inamicului, cari i-u cauzat moartea, dându-și sfârșitul în ziua de 1 Ianuarie 1918". Eroismul preotului a fost transformat în simbol și a rămas în memoria ostașilor români, fiind dat pildă tuturor din „Divizia a 2-a".

„Preoții români în războiu

_____

Dăm mai la vale un ordin de zi al Armatei române, în care se vorbește de sacrificiul unui preot, ca mulți alții, care și-a făcut datoria pe front murind în fruntea ostașilor săi:

In noaptea de 18-19 Decembrie 1917, Regimentul 3 Infanterie a făcut o incursiune în tranșeele inamice.

A luat parte la aceasta și preotul regimentului anume Ionescu Ștefan Cazacu, care ca un adevărat părinte a îmbărbătat ostașii, făcându-i să lupte, în credința lui Dumnezeu, pentru mărirea neamului și desrobirea pământului strămoșesc și a fost rănit de obuzele inamicului, cari i-u cauzat moartea, dându-și sfârșitul în ziua de 1 Ianuarie 1918.

A murit moarte de erou acest stâlp al bisericii creștine, la postul de lângă copiii săi sufletești, pe cari îi întreținea în credința către Dumnezeu, Țară și Rege.

Pentru calitățile sale sufletești și frumoasele însușiri părintești, îl dau pildă de patriotism tuturor din Divizia a 2-a și cu toții să-i jurăm răzbunare.

Acest ordin de zi se va citi ofițerilor și trupei sub arme. Dat la postul de comandă a Diviziei a 2-a, azi 29 Ianuarie 1918.

Comandantul Diviziei 2-a

General Vlădescu"

Notă: Părintele Cazacu s-a născut în cătunul Buta, din comuna Șerbăneștii de Jos, județul Olt, în februarie 1859. Hirotonit preot în 1880, a avut opt copii. După mobilizarea din august 1916, a ajuns confesor, la 57 de ani, la Regimentul 3 Olt, din Slatina, cu care a luptat la Jiu, în Dobrogea, apoi pe linia Siret-Nămoloasa, ajungând în cele din urmă pe frontul din Moldova. Dintr-o declarație olografă aflăm că pe 3 septembrie 1916 a salvat drapelul de luptă al unității, în urma unui atac crâncen al dușmanului, când a fost omorât sergentul port­drapel.

În ziua de18/19 decembrie 1917, a căzut grav rănit de obuze la Mărășești, și și-a dat sufletul pe 1 ianuarie 1918, fiind înmormântat, alături de alți eroi, în satul Pufești, județul Putna.

La câțiva ani după terminarea războiului, osemintele lui au fost deshumate pentru a fi depuse în Mausoleul Mărășești. Cu acel prilej, s-a constatat că, în timp ce restul trupului îi era putrezit, mâinile au rămas neputrezite, „cu carnea și pielea uscată pe ele, și s-au păstrat neatinse de vreo urmă de descompunere, având înfățișarea unor moaște", cum scria ziarul „Universul", din 20 aprilie 1924. Cinci ani mai târziu, ziarul „Curentul", din 21 martie 1929, relatează și el acest episod, subliniind că „Dumnezeu ținuse să arate astfel celor necredincioși cum binecuvântarea dată de Biserică și de preoții noștri, căzuți pentru apărarea țării, este și rămâne atotputernică" susțin sursele deschise. (Sursa foto: presamil.ro)

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News