Mircea Duţu, Preşedintele Universităţii Ecologice din Bucureşti şi specialist în dreptul mediului prefigurează obiectivele conferinţei internaţionale de la Durban (Africa de Sud) care va aborda problemele ecoclimaterice. El explică că în acest moment ţări importante precum Rusia sau Japonia refuză să se angajeze pentru o a doua perioadă de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. România este un pion minor în ceea ce prvieşte politice internaţionale, dar statisticile pe care ţara noastră le remite sunt foarte departe de adevăr. În acest context am putea pierde o finanţare de 3 miliarde de euro, pentru că nu aplicăm normele de ecologizare internaţionale.

Î - Domnule Profesor, mai sunt încălzirea globală şi schimbările climatice o problemă discutabilă din punct de vedere ştiinţific şi al realităţii efectelor lor?

R: Evident că nu. Există dovezi ştiinţifice incontestabile care atestă fenomenul de global warming şi cu o certitudine de peste 90% că el este strâns legat de activităţile umane, precum şi realitatea schimbărilor climatice aferente. Mai mult decât atât evaluările din ultimii ani au confirmat inevitabilitatea lor şi ca singure obiective posibile atenuarea intensităţii şi a efectelor acestora şi prioritatea adaptării la noile condiţii ecoclimatice de mediu astfel rezultate. Este (aproape) unanim acceptat, deopotrivă în lumea ştiinţifică şi cea politico-economică, faptul că schimbările climatice reprezintă una din cele mai importante provocări ale secolului al XXI-lea şi ale viitorului.

Î - Din perspectiva realităţilor climatice, care sunt noile date care vor fi prezentate şi avute în vedere de Conferinţa de la Durban ?

R - Pe lângă datele existente, COP – 17 beneficiază de concluziile publicate la 18 noiembrie a.c., în urma reuniunii de la Kampala (Uganda), de Grupul Interguvernamental privind Evoluţia Climei (IPCC) şi exprimate în Raportul special privind gestiunea riscurilor de catastrofe şi de fenomene extreme pentru nevoile de adaptare la schimbare climatică. În consens cu precizările anterioare, documentul elaborat de-a lungul a trei ani, de peste 200 de specialişti şi aprobat de reprezentanţii a 194 de state, constată că schimbările climatice au amplificat deja evenimentele extreme, precum seceta, ploile torenţiale ori valurile de caldură, dar impactul lor uman şi economic va depinde în viitor atât de intensitatea acestora, cât şi de măsurile de protecţie care vor fi adoptate şi aplicate.

În altă ordine de idei, dar în acelaşi context al realităţilor în domeniu, în ciuda angajamentelor asumate oficial şi a măsurilor promise emisiile de GES nu au încetat să crească, oamenii de ştiinţă vorbind de „perspective sumbre” în materia încălzirii climei. La rândul lor, pagubele provocate de evenimentele naturale extreme au crescut de la câteva miliarde de dolari în 1980, la peste 200 de miliarde USD (148 de miliarde de euro) în 2010.

O atare situaţie validează, din păcate, o ipoteză a creşterii temperaturilor medii mai apropiată de +4°C până în 2100, decât de +2°C promovată de IPCC ca limită pentru a evita riscul unei dereglări climatice majore, ireversibile.

Î - Care este acum, înainte de începerea Conferinţei de la Durban, situaţia negocierilor şi care sunt poziţiile principalilor actori?

R - Principala divergenţă poartă asupra prelungirii sau nu după 2012 a aplicării sistemului Protocolului de la Kyoto; astfel, o serie de ţări dezvoltate, precum Canada, Japonia şi Rusia refuză să se angajeze pentru o a doua perioadă de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Altele, ca de pildă Australia şi Uniunea Europeană sunt favorabile unei atari măsuri, cu condiţia însă ca noul acord să includă toate statele mari emiţătoare de GES, printre care China şi India, care figurează acum pe lista ţărilor din anexa I la Protocol, dispensate de o atare obligaţie. La rândul lor, ţările emergente insistă asupra faptului că statele dezvoltate au o răspundere istorică şi susţin că sunt gata să se angajeze pe o bază voluntară, dar aceste angajamente sunt adesea condiţionate, mai ales în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, de susţinerea economică şi tehnică din partea ţărilor bogate. La rândul lor, după Copenhaga SUA au afişat oficial un obiectiv de diminuare cu 17% a nivelului emisiilor de GES în 2020, în raport cu situaţia din 2005, ceea ce înseamnă însă, o scădere cu numai 4% faţă de anul de referinţă 1990, dar nici măcar acest angajament nu a fost aprobat de Congres, legea privind clima fiind respinsă. Se conturează, astfel, un refuz al unei arhitecturi globale cu valoare jurică, în termenii reducerii de emisii de GES din partea responsabililor istorici şi marilor puteri emergente, chiar dacă aceste state nu manifestă niciun scrupul în a-şi manifesta acordul pentru obiectivul global al limitării la 2°C a creşterii temperaturilor medii până în 2050!

Î - Cum se configurează poziţia Uniunii Europene faţă de Conferinţă?

R - Poziţia Uniunii Europene a fost clar exprimată în pregătirea COP-17, prin documente oficiale precum Rezoluţia Comitetului Regiunilor „Drumul către Durban: spre a 17-a Conferinţă a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice”, din 12 octombrie şi, mai ales, Rezoluţia Parlamentului European din 16 noiembrie 2011 referitoare la Conferinţa privind schimbările climatice. Ea constă, în principal, în dorinţa încheierii unui acord internaţional post – 2012, cuprinzător, echitabil, ambiţios şi cu caracter juridic, care însă să aibe la bază sistemul de norme internaţionale din Protocolul de la Kyoto, să fie în conformitate cu obiectivul de 2°C şi să urmărească reducerea cât mai rapidă a emisiilor de GES la nivel internaţional şi naţional. În orice caz trebuie evitată orice perioadă de absenţă a angajamentelor stipulate de Protocol şi continuarea uniformă a procesului şi sistemului consacrat de document pentru un răstimp cât mai îndelungat.

Indiferent de rezultatele negocierilor internaţionale, UE îşi propune un obiectiv de protecţie climatică de peste 20% (până la 30%). Nu în ultimul rând, o atenţie deosebită trebuie acordată, având în vedere şi aşteptările de la COP – 17, încheierii a cât mai multor acorduri parţiale, în domenii precum: ştiinţa, transferul tehnologic şi asistenţă ştiinţifică, pentru a menţine evoluţia globală pozitivă a negocierilor şi pentru a oferi certitudini cu privire la viitoarele politici şi negocieri legate de schimbările climatice. Rezoluţia Parlamentului European solicită UE şi statelor membre să instituie un principiu de „justiţie climatică”, insistând asupra faptului că cea mai mare nedreptate s-ar produce în situaţia în care nu s-ar combate schimbările climatice, pentru că cel mai mult ar avea de suferit populaţia săracă.

Î - Care este situaţia ţării noastre în acest context internaţional?

R - România rămâne, din păcate , un actor minor în abordarea problemelor ecoclimatice. Nu s-au întreprins evaluările necesare pentru elaborarea unei strategii naţionale credibile şi eficiente de adaptare la schimbările climatice, blocarea tranzacţionării certificatelor de CO2 în privinţa surplusului de 300 de milioane de unităţi de emisii carbon (AAU-ri), dispusă în august de Comitetul de conformare al Protocolului de la Kyoto, nu numai că riscă pierderea a circa 3 miliarde de euro, dar pune sub semnul întrebării îndeplinirea tuturor angajamentelor internaţionale în domeniu. După deficienţele legate de inventarierea emisiilor se prefigurează o „cacealma” în privinţa suprafeţei împădurite a ţării şi a stării pădurii româneşti. Recentele evaluări oficiale de 27,3% şi chiar 30% - a suprafeţei ocupate de păduri din teritoriul naţional, departe de adevăr sau supralicitarea stării de „virginitate” a pădurilor muntoase pot conduce la efecte adverse, prin neseriozitatea lor.

Î - În concret, care sunt problemele care vor forma obiectul COP 17/RP7?

R - Tehnic vorbind, ar fi vorba de închiderea celor două grupuri de lucru, unul asupra noilor angajamente ale părţilor vizate de anexa I la Convenţia-cadru (GTPR) şi celălalt privind acţiunea cencertată pe termen lung (GTACLT). Aceste două linii de negocieri care urmează „foaia de parcurs” stabilită la Bali în 2006, erau chemate să conveargă spre a ajunge la un nou acord cu valoare juridică menit să succeadă Protocolului de la Kyoto, a cărui valabilitate expiră la 31 decembrie 2012. Un nou document internaţional, văzut ideal ca unul cuprinzător, echitabil, ambiţios, operaţional de la 1 ianuarie 2013, pentru o perioadă cât mai lungă, cu obiective etalate pe etape. În plus, având în vedere evoluţiile înregistrate la nivelul realităţilor ecoclimatice şi economice mondiale, unul care să reamenajeze principiul „responsabilităţii comune dar diferenţiate ale statelor”, în sensul recunoaşterii şi sublinierii rolului major ce se cuvine jucat de ţările dezvoltate în îndeplinirea obiectivelor de reducere a emisiilor de GES şi celorlalte măsuri aferente şi contribuţia adecvată a ţărilor în curs de dezvoltare, în frunte cu statele cu economii emergente.

Totuşi, din păcate, această „foaie de parcurs” a fost depăşită, adoptarea unui nou acord global fiind reportată de două ori până acum, prima dată la Conferinţa de la Copenhaga (2009), unde Părţile s-au limitat la „a lua notă” de Acordul de la Copenhaga, fără însă a-l adopta, apoi în cadrul Conferinţei de la Cancun (2010) care a deblocat impasul creat şi a rlansat procesul de renegociere graţie adoptării Acordurilor de la Cancun. Acest „pachet”de decizii prevedea crearea mai multor entităţi, respectiv Cadrul de la Cancun pentru adoptare cu Comitetul său privind adaptarea, Comitetului executiv privind tehnologia şi Centrul şi reţeaua tehnologiilor climatice, precum şi Fondul verde pentru climă, instrument esenţial pentru a finanţa lupta împotriva schimbărilor climatice în ţările în curs de dezvoltare.

Î - Concluzionând, la ce să ne aşteptăm de la Conferinţa de la Durban?

R - Teoretic principala miză a reuniunii o constituie adoptarea unui acord care să permită evitarea unui „vid juridic” între două perioade de angajamente pentru statele – părţi la Convenţia – cadru privind schimbările climatice.

Totuşi, conjunctura actuală – economică şi diplomatică - face să rămânem rezervaţi în privinţa şanselor de atingere a acestui obiectiv. În faţa lipsei consensului între „marile puteri ecoclimatice” asupra reconducţiunii Protocolului de la Kyoto şi pentru perioada post-2012, ar trebui să ne mulţumim cu soluţii parţiale, „de avarie” în speranţa unor vremuri mai bune, precum asigurarea păstrării anumitor măsuri ca mecanismul de dezvoltare curată (MDP) care, fără angajamente constrângătoare, ar putea deveni caduc.

Alte elemente ar putea viza măsurile, rapoartele şi verificările (MRV) şi revizuirea acţiunii concertate pe termen lung. Nu este exclusă total nici operaţionalizarea Fondului verde pentru climă şi a Comitetului executiv privind tehnologia (CET), ale cărui structură, funcţionare şi guvernantă au fost finalizate în această toamnă. Şi cum speranţa moare ultima, ar fi binevenit, cel puţin şi un „scadenţar” al continuării procesului de adoptare a unui nou acord juridic. În acelaşi spirit optimist, să nu uităm că în iunie 2012, va avea loc summitul RIO+20, care ar putea să revitalizeze preocupările ecologice la nivel internaţional. Să nu ne aşteptăm, aşadar la rezultate spectaculoase de la conferinţa de la Durban, dar nici să nu uităm că neglijarea problemelor schimbărilor climatice se va repercuta dramatic asupra vieţii noastre şi, mai ales, celei a copiilor noştri.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News