Mihai Neamţu explică atitudinea pe care o avea în anul 1995 şi simpatia pentru mişcarea legionară. El susţine că a fost influenţat de un grup de foşti deţinuţi politici, mari admiratoi ai lui Corneliu Zelea Codreanu. Neamţu a explicat că acele scrisori au fost scrise sub impulsul poveştilor pe care foştii deţinuţi i le spuneau, iar după ce a reuşit să se documenteze mai serios pe tema legionarilor s-a delimitat de această mişcare.

"Eu nu am făcut niciodată parte din nicio altă structură decât cele democratice, să fie clar acest lucru. Sunt un om cu viziune de centru-dreapta.", a explicat Neamţu pentru DeCe News.

"Da, la 15-16 ani, am comis păcatul de a fi crezut mărturia unor foşti deţinuţi politici (cu ani bătuţi pe muchie în temniţa de la Aiud) despre afinitatea între elita culturală a perioadei interbelice (Eliade, Cioran, Noica) şi crezul naţionalist al unui lider exaltat (C.Z. Codreanu).

Tânăr fiind, am scris nu doar pentru Vox, Pop & Rock (editată de Andrei Partoş), ci și pentru Puncte Cardinale (Sibiu, editată de Răzvan Codrescu). Au rezultat, în primii ani de liceu, câteva articole inflamate, admirative la adresa unor legionari asasinaţi sub dictatura calistă. Am scris din ignoranță și admirație prost plasată. Mea culpa pentru această abatere. Sufocate de un stil gongoric și corupte de o argumentație falsă, aceste orbecăiri literare n-ar fi meritat prea multă atenție.

Care este rațiunea celor câteva paragrafe infantile pe care le-am scris în jurul vârstei de 16 ani și care au fost publicate de Puncte Cardinale (unde am putut citi şi traduceri din Dante)? E simplu. Mă aflam sub impresia unor discuții febrile cu foști deținuți politici din organizația AFDPR-Arad. La 14 septembrie 1994, am vizitat împreună închisoare de la Aiud. În tren sau prin curtea temniței, le ascultam poveștile extrase din experiența lor carcerală, pe care o evocau candid, netrăind frisonul camaraderiei, dar și momentele destinse, povestite cu umor. Eram doar unul dintre miile de elevi care urmăreau cu ochii încordați, uneori cu lacrimi în ochi, „Memorialul Durerii”, a povestit Neamţu şi pe pagina pesonală de Facebook.

El a explicat că la momenul respectiv era "înflăcărat de interviurile luciei hossu longin cu legionarii şi de poveştile acestora. "Emoționat de interviurile Luciei Hossu-Longin cu foștii deținuți politici, mi-am dorit să cunosc măcar câțiva supraviețuitori ai lagărelor comuniste. Nu aveam habar despre vechile angajamente precarcerale ale acestor deținuți, dintre care unii se comportaseră nobil și sacrificial în închisoare (vezi mărturiile regretatului Ioan Ioanid, ale lui Nicolae Steinhardt etc.)".

Neamţu susţine că, după ă lectură mai aprofundată a faptleor istorice, s-a delimitat de mişcarea legionară şi obiectivele ei. "Anii de facultate mi-au descoperit episoadele sumbre ale istoriei României moderne, de la coruperea parlamentarismlui, abuzul de violență statală, condamnările și execuțiile fără procese, până la utilizarea revolverului ca armă de intimidare a adversarului. Lectura lui Dostoievski m-a introdus în psihologia fanatismului secular sau religios (atât Ferapont cât și Stavroghin). Întâlnirea cu liberalismul clasic din scrisul luminos al unor gânditori ca Andrei Pleșu sau Horia-Roman Patapievici, pe de o parte, dar și descoperirea altor modele, care propuneau sinteza creatoare între Ortodoxie și modernitate (Mircea Vulcănescu, bunăoară), m-au edificat asupra caracterului pernicios al etnocentrismului.

Distanțarea de „neo-interbelici” a fost firească, rapidă și neechivocă. Revelațiile arhivistice despre Holocaust (inclusiv suferința indusă prin deciziile Guvernului Miron Cristea, dar și ale Guvernului Antonescu) au desenat și pentru mine, ca pentru atâția alții, fresca enormelor suferințe ale poporului evreu. Am denunțat obscenitatea celor care justifică antisemitismul invocând aderența la ideologia de stânga a unei părți din populația evreiască a României interbelice. Am studiat contradicția teologică între creștinismul universal și tribalismele primordialiste (naționalismul fiind, de altfel, declarat erezie de Patriarhia ecumenică la sfîrșitul secolului XIX). Am pledat, ulterior, ca Biserica Ortodoxă să-și asume experiența istorică de sub toate dictaturile, de la Carol II până la Nicolae Ceaușescu, printr-o investigație critică a derapajelor către autoritarism sau totalitarism"

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News