Vezi si: Ultimele stiri
Autor: Crişan Andreescu | Publicat pe: 16 iul, 12:48
Marea Schismă, 965 de ani de când Papa Leon al IX-lea şi Patriarhul Cherularios s-au excomunicat reciproc
Cauzele de natură politică, dar și dogmatică au dus la Marea schismă din 1054
În 1054, la 16 iulie,  a avut loc Marea Schismă între Roma şi Bizanţ, când  Papa Leon al IX-lea şi Patriarhul Cherularios s-au excomunicat reciproc, refunzându-şi unul altuia graţia divină.

Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți ulterior patriarhi: episcopul Romei, episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei. Lor li s-au alăturat ulterior episcopul Constantinopolului și episcopul Ierusalimului, confirmați în cadrul Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din 451. Acești cinci întâistătători alcătuiau Pentarhia.

Cauzele schismei s-au derulat de-a lungul unei  lungi perioade de timp, primele semne  apărând încă de la Sinodul II Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr. Un aspect controversat al acestui sinod a fost dat de Canonul III adoptat atunci, care plasa Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Atât Roma, cât și Alexandria au privit acest canon cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului. În timp ce Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era „Noua Romă", Episcopul Romei considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, primul dintre apostoli, trebuia să aibă întâietate.

 

Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la dezbinarea din sânul Bisericii

 

Teodosie cel Mare, care a murit în 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste un Imperiu Roman unit, după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, răsăriteană și apuseană, fiecare având propriul împărat. La sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) se bucura de o relativă stabilitate. Astfel, unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat, în timp, acest fapt punându-și amprenta și asupra unității religioase.

Pretenția episcopilor Romei de a fi mai mult de cât un „primus inter pares" s-a accentuat, ei începând să intervină în jurisdicțiile altor episcopi, îndeosebi cele din apus, care nu mai aparțineau Imperiului Roman. Ei și-au luat titlul de „Papă", pentru a sublinia primatul lor în sânul Bisericii; primul episcop al Romei care a folosit acest termen pentru sine a fost Sf. Siricius (384-399).

Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul Pentarhiei. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat ca argument ideologic așa zisa Donatio Constantini („Donația lui Constantin"), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui Constantin cel Mare, inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretențiile teritoriale și jurisdicționale ale episcopului Romei. Ceva mai târziu, în 756, a avut loc așa-zisa „Donație a lui Pepin", prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei de către regele francilor Pepin cel Scurt, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. De jure, acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând Imperiului Roman de Răsărit; de facto actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene și, implicit, consolidarea stăpânirii temporale a papilor în centrul Italiei.

 

Rolul Sinodului ecumenic de la Nicea

 

În ce privește chestiunile legate de dogmă, unitatea Bisericii a fost mult mai bine menținută în timp, o contribuție esențială având-o Sinoadele Ecumenice. De remarcat faptul că și la ultimul Sinod Ecumenic, ale cărui lucrări s-au desfășurat la Niceea în anul 787, reprezentanții papei Adrian I l-au sprijinit pe patriarhul Constantinopolului, Sf. Tarasie Mărturisitorul, susținând condamnarea iconoclasmului ca fiind o erezie și restabilirea cultului sfintelor icoane.

Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religiosi se considerau conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhiul de la Constantinopol îşi ia, încă din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul acesteia.

În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa", dar împăratul bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanţul încheie o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.

 

Cauzele dogmatice – diferenţele de ritual

 

Cauzele dogmatice au jucat şi ele un rol important, la momentul respectiv existând  trei probleme majore. În primul rând, cea legată de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381. În secolele V-VI, două concilii ţinute la Toledo marchează modificarea Crezului în Apus prin adăugarea formulei „Duhul Sfânt care de la Tată şi fiulpurcede". Aceasta e preluată în Franţa, Italia şi Germania, iar la începutul secolului al XI-lea, Henric al II-lea e încoronat împărat de către Papă, ocazie cu care se cântă Crezul modificat. Acest fapt a statuat recunoaşterea de către Papalitate a noii formule.

Cea de-a doua diferenţă stă în ritualul împărtăşaniei: folosirea azimei în vest şi a pâinii dospite în est. Apoi, celibatul preoţilor era obligatoriu în occident, în timp ce preoţii bisericii orientale se puteau căsători (o singură dată).

În secolele XII-XIII, se va adăuga şi problema purgatoriului, concept pe care ortodocşii nu îl acceptă.

Disputa dintre cele două biserici escaladează în momentul în care în 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt forţaţi de normanzi să se conformeze practicilor latine. Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, răspunde prin a cere bisericilor latine din oraş să adopte practicile bizantine, renunţând la filioque şi la folosirea azimei. În faţa refuzului acestora, în 1053 închide toate bisericile latine din capitala imperiului. Ulterior va trece la o atitudine mai conciliantă şi acceptă o discuţie cu Papa Leo al IX-lea care, în 1054, trimite pentru negocieri o delegaţie la Constantinopol, condusă de Cardinalul Humbert.

Pe lângă toate tensiunile deja existente, şi personalitatea celor trei personaje implicate a creat o conjunctură favorabilă rupturii. Papalitatea era puternică deoarece îşi recuperase forţele şi autoritatea după reforma generată de mişcarea de la Cluny;patriarhul Cerularios era un om ambiţios şi foarte influent, iar împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul era un lider slab, şovăitor, lipsit de fermitate. În această situaţie, existau puţine şanse ca întâlnirea să ducă la înţelegerea celor două biserici.

 

Cardinalul Humbert,  bula de excomunicare împotriva lui Cerularios

 

După prima întâlnire cu delegaţia papală, Cerularios refuză să mai negocieze, fiind afectat de comportamentul neceremonios al membrilor delegaţiei, care nu respectaseră saluturile uzuale. Cardinalul Humbert răspunde prin obţinerea unei bule de excomunicare împotriva lui Cerularios, bulă depusă la Sf. Sofia în data de 16 iulie 1054. Patriarhul bizantin şi biserica orientală sunt acuzaţi, printre altele, şi de omiterea filioquedin crez. Beneficiind de sprijinul Împăratului şi al populaţiei constantinopolitane, Mihail Cerularios convoacă un Sinod pentru data de 24 iulie prin care Humbert este la rândul său excomunicat.

Aceasta a fost practic Marea Schismă. Ruptura nu a fost conştientizată imediat. Relaţiile de încordare paralele cu cele de colaborare continuă. Însă unul din efectele imediate a fost că, ca urmare a rupturii cu Bizanţul, noul Papă, Nicolae al II-lea, singur în faţa normanzilor, îi acordă lui Robert Guiscard, în 1059, ducatul Calabriei şi Aculiei. A început astfel alianţa dintre Papalitate şi normanzi:papa obţinea sprijinul unui aliat puternic, iar normanzii recunoaşterea puterii lor în Italia. Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu doar la nivel înalt, ci şi în rândul populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 – cucerirea Constantinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident şi Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de latini în rândul bizantinilor.

 

Încercări ulterioare de reconciliere

 

Marea Schismă din 1054 a marcat o ruptură fără precedent între Biserica apuseană și cea răsăriteană, fiind resimțită ca un eveniment dureros de către majoritatea creștinilor. Foarte mulți credincioși sperau însă într-o reunire a Bisericilor și într-o comuniune asemenea celei din timpurile patristice. 

Încercări de reconciliere au fost și în perioada cruciadelor, dar fără un rezultat concret.

În 1964, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Atenagora I s-a întâlnit cu Papa Paul al VI-lea, la Ierusalim. Această întâlnire a dus la ridicarea reciprocă a bulelor de excomunicare care au dus la Marea Schismă din 1054. A fost un pas semnificativ spre restaurarea comuniunii dintre Biserica apuseană și cele răsăritene, urmând apoi Declaraţia Comună Catolică-Ortodoxă din 1965, care a fost citită public la 7 decembrie 1965, simultan la o şedinţă publică la Conciliul Vatican II în Roma şi într-o ceremonie specială la Constantinopol (Istanbul). Declaraţia nu a încheiat schisma, dar a arătat dorinţa de reconciliere dintre cele două biserici.

Urmașul lui Atenagora I, Dimitrie I al Constantinopolului a primit vizita Papei Ioan Paul al II-lea (30 noiembrie 1979), împreună cu care a proclamat stabilirea dialogului oficial între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. De asemenea, în 1987 Dimitrie I a călătorit la Roma, unde a fost primit de Papa Ioan Paul al II-lea. Într-o ceremonie solemnă oficiată în Basilica Sf. Petru din Roma, cei doi înalți ierarhi au recitat în limba greacă Crezul Niceo-Constantinopolitan, în varianta sa originală, fără adaosul Filioque.

În mai 1999, Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care, după Marea Schismă, a vizitat o țară ortodoxă: România. Întâmpinându-l, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, a declarat: „Al doilea mileniu de istorie creștină a început cu o vătămare dureroasă a unității Bisericii, dar sfârșitul acestui mileniu a văzut un angajament real pentru restaurarea unității creștine".


Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?
Crossuri parteneri
WOWBiz.ro
WOWBiz.ro
StirileKanalD.ro
StirileKanalD.ro
Capital.ro
Capital.ro
DCBusiness.ro
DCBusiness.ro
DCMedical.ro
DefenseRomania.ro