Chiar dacă anul şcolar s-a încheiat deja şi subiectul începe să se-nvechească, practic se topeşte odată cu îngheţata din băţ pe temperaturile astea, eu am rămas cu o zgaibă pe marginea minţii. Am citit-o în online si pe Budeanu şi pe Băcanu şi pe toţi şi toate care au luat poziţie în "scandalul coroniţelor" şi am avut impresia, de la un capăt la altul, că au vorbit şi pentru mine, că au dat glas şi convingerilor mele. Ştiu, acum subiecte "la zi" sunt BAC-ul, sufleorii din Braşov şi Summitul celor Trei Mări. Nici măcar geamandurile în formă de cruce nu mai sunt deliciu nici în online nici pe tv, s-au trecut. Dar să mă-ntorc la coroniţele mele, chit că o să par că vin de undeva dintr-un univers ruginit şi că-mi bate ceasul pe perete în alţi timpi. Nu prea-mi pasă. Oricum, la zodia mea, mi se zice mai mereu ceva de retrograd. Retrogradă să fie şi pledoaria mea de azi.

Mărire ţie, silitorule!

Lăsaţi copiii să se umfle în piept de bucurie când apar în careu la “ultimul sunet”. Să se ştie care sunt cei mai buni nu... "cei m-ai buni". Să tragă nădejde că dacă stau cu cărţile deschise, pot ajunge oameni "mari". Lăsaţi şcolarii României să se distingă unii de alţii, să se cearnă, să se caute cu privirea în clasă şi să se ia model unul pe altul, să se inspire unul de la altul, să-şi dorească să poată mai mult şi să facă mai mult. Să nu ajungă din generaţia aia care se încalţă cu fesul. O coroniţă din flori n-a lezat pe nimeni până acum. Nici cravata de pionier, nici şnurul roşu de comandant de grupă, nici şnurul galben de comandant de clasă, nici eghileţii, nici tresele. Nimeni nu se mai zburlea atunci că un copil e numit "comandant" şi altul nu!

Cei care nu iau coroniţe trebuie să ştie că se mai şi pierde. Iar dacă au rămas în urmă cu învăţatul şi s-au oprit din memorat alfabetul şi tabla înmulţirii, să fie conştienţi, chiar şi la vârsta lor, că totul se întâmplă din pricina lor şi sunt direct răspunzători de asta. Perdanţii de azi din bănci ar putea fi neisprăviţii de la locul de muncă, de mâine. Nu e obligatoriu, dar e atât de posibil. Buni părinţi şi buni dascăli, învăţaţi-vă copiii cum "să crească", cum să se înalţe, cultivaţi în ei spiritul competitiv, de olimpiadă şi ajutaţi-i să înţeleagă că atunci când nu sunt chemaţi în faţă nu e rost de plâns sau cap plecat, ci e doar motivaţie în plus, imbold, ambiţie şi foc în vene pentru mai mult şi mai bine... data viitoare. Daţi o sărutare pe creştet celor care n-au apucat anul ăsta să poarte pe înaltul capului victorii sub formă de flori împletite! Mângâiaţi frunţile peste care nu cad coroniţe... încă, şi astfel nu va fi nevoie niciodată să semnăm petiţii inepte ori să renunţăm la cupe, medalii şi diplome, c-aşa vrea o doamnă din Bacău. Copiii noştri trebuie să ştie că podiumul are doar trei trepte, nu mai mult. Şi că viaţa, chiar şi aia de elev, nu e un ou Kinder cu surprize, că şcoala nu e vată pe băţ, că cei mai buni merită recompensaţi şi felicitaţi iar cei mai puţin buni merită impulsionaţi şi, la fel, felicitaţi. Aşadar, mărire ţie, silitorule! Dă-i aşa tot înainte şi fii "sarea pământului" pentru cei care doar au rămas puţin în urmă! Poate că aveau nevoie să te vadă pe tine, prietenul lor, încununat şi aplaudat acolo sus, pe scenă, ca să-şi dorească şi ei să păţească la fel la anu'. 

Coroniţele sunt mişto

Am primit toata viaţa de şcolar coroniţă şi ce bine m-am simţit. Şi ce rău nu-mi părea atunci că uneori, în loc să ies afară cu prietenii, rămâneam acasă în cazemata mea de dicţionare, culegeri şi îndreptare ortografice, ortoepice şi de punctuaţie. Am luat coroniţe tot timpul şi tare mă bucuram când ştiam că aia de pe capul meu, chiar dacă se ofilea de a doua zi pe la prânz, înseamna că am preferat să memorez teorema lui Pitagora, să-l citesc pe Eliade ori să deschid Istoria Românilor în loc să-mi lipesc guma pe ea. Coroniţele sunt mişto. Arată lumii din curtea şcolii şi din scara blocului că ştii ce vrei, că ştii, că vrei. Mergeam cu ea până acasă, pe jos. Nimeni nu se holba la nimeni. Nimeni nu fierbea în careu de invidie că a lu' Ganea a luat şi a lu' Cristescu n-a luat. Da, coroniţele sunt superbe. Sunt dovada vie că tot ce facem acolo, zi de zi, în bănci, la tablă şi în laboratoare are sens, duce undeva, înseamnă ceva. Că temele pentru acasă nu sunt aşa... aiurea, că toate cărţile alea nu se dau de citit la întâmplare şi că la sfârşit de an, înainte de vacanţa mare, cineva va fi un pic mai bun decât altcineva. Nu mai deştept. Doar mai bun.

Se-ntâmplă-n lume

Că o doamnă învățătoare (şi doctor pe deasupra!) a lansat un soi de petiție în care cere desființarea festivităților de premiere, pretinzând că acestea îi umilesc pe copii, ca „nicăieri în lume”, probabil că ştie, de-acum, toată România. Oare dacă afirmi "nicăieri pe planetă" eşti cumva mai convingător? Mai degrabă livrezi "nutreț pentru cretini", după expresia unui celebru realizator TV. "Nicăieri în lume", asta m-a zgâriat de prima dată când am citit formularea petiţiei. Ce nu ştie doamna e că în Australia, la sfârșit de an școlar se adună părinți și copii în cadru festiv și elevii cu rezultatele cele mai bune sunt chemați în faţă și primesc premii. Da, fix aşa, în fața celor prezenți. În Canada, Ontario, festivitatea de premiere seamănă leit cu cea din România, doar că elevilor le sunt înmânate, pe lângă diplome, şi mici trofee sau cupe artizanale. Și în Germania se dau premii pentru cei mai buni, de regulă cărți sau plachete inscripţionate. În SUA, fruntaşii primesc o mapă cu diploma, de regulă îmbrăcată în piele, iar celor mai buni li se fac cunoscute şi "scorurile" pentru care au trudit un an întreg sau, după caz, trei sau patru. În Belgia nu există premiere dar se primesc calificative şi aprecieri. Magnifique, bravo, tu as bien grandi etc., culmea, în public, de faţă cu ceilalţi părinţi. Şi nu se mai jenează nimeni.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News