Italia - Anglia. Vulpescu: E campioana europeană a pandemiei. O campioană meritată!

'Italia e campioana europeană a pandemiei. O campioană meritată, chiar dacă nu una istorică. A fost o finală în nota turneului, mai degrabă scrâșnită, salvată de dramatismul loviturilor de ghilotină. O consecință a extinderii exclusiv comerciale a turneului final. 24 de echipe înseamnă a diluare a calității, un fel de Olimpiadă europeană la care important e să participi. Un prilej să ne amintim că în ‘84 și 2000 am fost între primele 8…

Să recapitulăm. Două echipe fără nici un punct, Macedonia de Nord și Turcia și alte două echipe cu un singur punct, Scoția si Polonia. Elveția aproape a jucat semifinala. Campioana mondială, Franța și cea europeană, Portugalia, au fost eliminate in optimi. Olanda și Germania au dezamăgit. Ungaria și Danemarca au impresionat, chiar dacă au pierdut. Croatia își pierde o generație. Spania și-o schimbă, iar Belgia și-o îmbătrânește de atâta așteptare neonorată.

S-a vorbit enorm despre plonjonul spre ridicol și finală al lui Sterling pentru a relua acum discuția despre sensul Var-ului și al acestui campionat în care toate drumurile, inclusiv al Romei, au dus spre Wembley. Nici acum nu stim dacă golul lui Hurst din ‘66 a fost sau n-a fost. Dar e limpede ca lumina Var-ului imaculat că penalty-ul din care Anglia s-a calificat în finală nu a fost. Pe danezi i-a unit drama lui Eriksen și i-a eliminat arbitrariul unui arbitru arogant în cel mai bun caz. Cel mai bun și cel mai scump campionat din lume n-a dat nici acum o mare echipă.

Southgate retrăiește coșmarul loviturilor de la 11 metri. A fost trădat acum chiar de cei care trebuiau să facă diferența: Rashford și Jadon Sancho. La italieni, cel mai bun a fost pe bancă. Roberto Mancini e un antrenor la fel de inteligent pe cât a fost ca jucător. A redresat o echipă care nu se calificase la Mondialul din 2018 și a făcut-o campioană europeană. Bonucci nu e Baresi, Veratti nu e Pirlo și Insigne nu e Baggio. Doar Mancini a fost tot Mancini, iar Italia a luat chipul atacantului inteligent de la Sampdoria. A fost ofensivă, luptătoare și, decisiv, norocoasă. Spania și Anglia au căzut la loteria gestionată superb de Donnarumma.

La București, după ce părea ca planetele se aliniază pentru Perfidul Albion, mulți și-au amintit că “de la Rîm ne tragem” și sărbătoresc triumful Italiei. Numai că, de fiecare dată când văd entuziasmul acestei crize de orgoliu a latinității, îmi amintesc de o vorba a lui Călinescu, din “Istoria literaturii”: totuși, pe Columna lui Traian dacii sunt înlănțuiți și nu invers. Ion Ghițulescu s-a născut în 1930, în anul în care “și noi am fost pe Conte Verde”, la primul Mondial, organizat în Uruguay. Și s-a stins din viață în această vară toridă, când România a organizat impecabil la București propria absență. Una din marile voci din istoria Radioului public s-a stins și s-a arhivat alături de cea a lui Cristian Țopescu și de scrisul lui Ioan Chirilă.

Rămași fără fotbal, rămânem și fără comentariul de calitate. Criza de expresie din teren s-a prelungit și la comentariu, unde am fost izolați și lăsați timp de o lună pe vorba lui Pițurcă, un tehnician taciturn și nepopular chiar și când califica Naționala la turnee finale.

Bizară opțiunea de a lăsa tălmăcirea turneului european unui tehnician pentru care Europa înseamnă doar Steaua și Craiova și e un loc comun să nu pronunțe corect vreun substantiv propriu. Spre finalul celui mai frumos meci, Franța-Elveția, din mii de piepturi s-a strigat:”România, România!” Dintre cele mai patetice momente ale Europeanului. Arena Națională era frumoasă și era europeană. Din Arenă lipsea însă tocmai Naționala.

Se auzeau “orfanii” unui vis:suporteri, căutăm Națională. Lecția acestui european, pentru noi, se joacă, totuși, între doi conaționali ai lui Mbappe: Proust și Camus. Ca o paranteză, mi se pare mai interesant, mai pilduitor, eșecul de acum al lui Mbappe decât triumful statistic al lui Kane. Acest penalty ratat cu Elveția îl va urmări și îl va face mai umil, adică mai bun. Așa cum s-a întâmplat cu Baggio, Maradona, Zidane, Platini.

Marii sportivi sunt rezultatul ratărilor esențiale care nu se mai repetă. Și Hagi a ajuns cel mai bun jucător al Mondialului american după ce a ratat un penalty cu Bulgaria și a lăsat România în afara Europeanului din 1992. Acel european când Richard Moller Nielsen a adunat Danemarca de pe plajă și a învins tot, în primul rând neîncrederea alor lui:”nu mai vreau sa arătam bine, vreau doar să câștigăm”. Noi suntem, ca microbiști din țara generației de aur care nu a câștigat nimic în afara inimilor noastre, între Proust și Camus.

Mereu în căutarea timpului pierdut. Și de multe ori portari in fata destinului care ne poate accidenta pe drumul perfect spre destinația libertății noastre primordiale. Fotbalul e mereu despre libertate, e acea epidemie care va lăsa in offside-ul istoriei orice pandemie.', a scris Ionuț Vulpescu, pe pagina sa de Facebook.

CITEȘTE ȘI Lacrimi și dezamăgire pe Wembley. Harry Kane: Cel mai îngrozitor moment, vom suferi toată viața!

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

Citește articolele cu aceleași etichete: