Ei spun că tăcerea e de aur. Eu spun și știu că uneori, atunci când e prea multă tăcere între doi oameni, în spaţiul dintre ei încep să se facă auzite toate declaraţiile care până atunci s-au ţinut la păstrare, se reînnoiesc jurămintele şi promisiunii şi "se luminează de ziuă" pe inimi. Ne regretăm multe dintre discursuri, dar niciodată tăcerile. Pentru că ele ne-au adus, nu de puține ori, mai aproape de oameni și întâmplări cu care am rezonat mai repede și mai bine decât dacă am fi făcut-o turuind. Tăcerile sunt uneori sacre, alteori stângace și câteodată mute și-atât. Când taci, inima se aude mai clar și se varsă toată peste armonica lumii în valuri crescendo de ecouri. Atunci când gura tace, începe să prindă grai tot corpul iar mintea se forțează să articuleze ceva. Poți să taci din prea multă beatitudine sau poți s-o faci din prea mult regret.

Uneori e mai bine să nu zici nimic

Uneori e mai bine să taci. Să taci când nimeni nu te întreabă nimic, să lași ochii să vorbească atunci când buzele n-o mai pot face. Taci când n-ai nimic interesant de spus sau când știi că ce ţie-mi pare extraordinar este, de fapt, atât de neînsemnat pentru celălalt. Taci când nu vrei să laşi lumea să-ţi afle adâncimile. Taci când îţi iubeşti secretele mai mult decât pe tine. Când „ceva-ul” din piept vrea cu ardoare să vorbească dar „altceva-ul” dintre tâmple nu-l lasă. Taci când știi că eşti aproape de capitulare. Taci când dai semne că eşti egoist şi nesuferit. Și flegmatic. Și imperturbabil. Mai bine taci decât să nu spui nimic vorbind!

Deschide gura doar când ai CEVA de zis

Tu doar stai și ascultă. Prețuiește discursurile în care îți descoperi noi și consistente „pentru că-uri” la multe din „de ce-urile” care te-au frământat încă din anii copilăriei. Taci când n-ai argument puternic ori când simți că vânturile care te bat nu vin din direcția potrivită. Ține-ți vorba pe limbă și pândește momentul de liniște când semne se întrebare se vor citi pe fețe și toți din sală vor șovăi în scaun cu murmur și angoasă adunate-n gât. Să te abții de la comentarii atunci când știi că nu ai dreptate ori că nu deții suficientă informație, să-ți păstrezi replica pentru mai târziu în situații care te-ar putea încurca... e semn de evoluție. Ia cuvântul numai atunci când știi că ceea ce vei spune va trezi reacții, va disloca piatra de îndoială din pieptul suspicioșilor, va aprinde obraji și va întoarce cheițe pe undeva, astfel ca mesajul să ajungă unde trebuie. Dă glas interioarelor tale doar când ai explicații de dat și când găsești că trebuie să te justifici ori să te aperi. Încearcă să vorbești fără să articulezi cuvinte, doar din priviri, atunci când ai să-i spui omului drag că ți-a lipsit ori că îi porți recunoștință. Cu surprindere vei constata că ești mai gălăgios și mai melodios decât corala Conservatorului!   

Să nu vorbești niciodată mai mult decât cel care ți se plânge!

În rest, taci. Să taci când ți se fac reproșuri cu rădăcini în fapt real! Să nu vorbești niciodată mai mult decât cel care ți se plânge! Ascultă-l doar și asta îi va sutura măcar o rană sau două din multele pe care și le rabdă-n piele. Va fi de-ajuns. Taci când îi vezi pe alții în suferință. Pune-le umărul tău sub bărbie și... taci. Tăcerea poate înlesni miracole. Tăcerea lucrează cu ascunzișuri și operează cu subtilități. Tămăduiește și apropie. Adună rătăcitorii de pe drumuri, îi recuperează pe cei îndurerați și uneori salvează vieți. Să taci și să asculți. Nimic mai mult. Nu degeaba spunea Shakespeare: „Restul e tăcere”. Căci ce poate fi mai grăitor, mai mișcător și mai tumultuos decât... tăcerea?

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News