Acest lucru, în primul rând, ridică întrebări legate de moralitatea lui Liiceanu: dacă Dinescu nu începea, nici marele filozof nu riposta (vorba vine, căci mai degrabă și-a dat cu tesla în propriul organism uns cu creme,  decât i-a spart capul poetului)? Păi, ce facem dacă îl bagă doamna pe care o slujește la complicitate, ori la tăinuire? Adică știa, dar nu spunea, că nu-i făcuse nimic Dinescu? Ținea acuzațiile la sertar, să fie în caz de nevoie: dacă ne supără poetul, pac, la Războiu, dacă nu, nu?

Oricum, principalul efect al textului scris de Liiceanu este că ne readuce în atenție chiar ceea ce s-ar putea reproșa autorului.

”În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (și mai ales cum face) în zilele revoluției din decembrie și în continuare ne obligă să recurgem la scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi”, insinuează Liiceanu despre Dinescu. Ori, tocmai inventarea disidenței și cosmetizarea scriiturilor ante-decembristre sunt două pietre aruncate în vitraliul cu imaginea sfântului Liiceanu.

Martor pentru Mircea Dinescu

În ceea ce-l privește pe Mircea Dinescu, poate să mă cheme martor la procesul posterității: l-am cunoscut în 1983, când profesorul nostru de Română, scriitorul Adrian Costache, l-a invitat la o întâlnire cu elevii. Nu auzisem până atunci, și nici nu aveam să aud până în 1989, pe cineva vorbind atât de liber într-un spațiu public din România. Unii nu aveau curaj să spună ceea ce rostea Mircea Dinescu, pe scena Liceului N. Bălcescu, nici măcar singuri, în baie. Când am auzit, la Europa Liberă, că este pus sub arest la domiciliu nici nu m-am întrebat de ce, ci doar cum de a scăpat până atunci. De Liiceanu, scuze, dar până nu a privatizat Editura Politică, nu am auzit.

Patima căpătuielii... Chapeau!

Dar, să trecem mai departe, cum se spune în televiziune (apropo de televiziune, nu îl roade invidia pe Liiceanu când și-o măsoară cu a lui Dinescu? Audiența, insesizabilă, pe care o avea atunci când cică ar fi apărut la TVR. Ceva cu Pleșu, nu știu, nu m-am uitat, la fel ca toată lumea).

Revenind, Liiceanu scrie despre Dinescu că e ”claun isteric locuit de patima căpătuielii”. E, într-adevăr trist să vezi că alții au talent și umor, iar tu ești un trist solemn, în stare să adoarmă de plictiseală și cofeina din cafea. Dar, să-i bați altuia obrazul cu patima căpătuielii, fără să-ți crape obrazul…Chapeau! Enorm tupeu.  Piele groasă, de borsetă plină cu bani, nu are cum să crape. 

Mai la vale, chipurile ironic, Liiceanu scrie despre Dinescu: ”reinventa bucătăria românească, propunându-le oamenilor la televizor să pună suc de portocale în tocănițe și sfeclă în cârnați țărănești”. 

Așa, și? Ne trage curentul naționalist pe sub ițari? Atunci de ce botezăm o cafenea, pe care o deschidem în zona zero, desigur fără patima căpătuielii, La petite bouffe?

Să intervină unde trebuie!

Tocănița ca tocănița, dar stai să vezi ce-a făcut ”pușlamaua” cu casa.  Dinescu ”s-a mutat într-o villa damnata, fără să-i pese de „ce va zice lumea” și fără să-i fie silă de aerul pe care urma să-l respire acolo”, scrie Liiceanu. Filozof care a ridicat în Cotroceni, din sărăcia unui om fără patima căpătuielii, un blocșor, fără să-i filă silă că urâțește cartierul istoric cu o clădire stil nouveau riches penthouse, împușcată printre casele stil Art Deco, Art Nouveau si mediteranean. Sigur, gusturile nu se discută, dar pentru rampa din stradă la parcarea subterană de BMW și suprafața vitrantă mare era mai potrivită Pipera lui Becali, nu Cotroceniul lui Ion Barbu și Nicușor Dan.

Și, apropo de Cotroceni, uite ce îl mai acuză Liiceanu pe Dinescu: ”Cu aceeași dezinvoltură, la Cotroceni, îi cerea președintelui să intervină „unde trebuie” pentru ca, pe harta turismului autohton, să figureze și un popas al grupurilor de vizitatori străini la moșia lui de pe malul Dunării”. Cumplit, de DNA, de asta și spun că trebuia să facă sesizare, când a aflat, nu să aștepte până azi cu pamfletul-răzbunare.

Îi scria lui Kovesi, nu lui contributors.ro, iar între timp explica admiratorilor de ce îl acuzau Dan Radu Rușanu și Traian Remeș că le cerea credite preferențiale și ștergeri de datorii la ANAF (vezi aici știrea video). N-am aflat s-o fi făcut, dar măcar un pamflet distrugător putea să scrie, ca să nu asociem gudurăturile pe lângă Băsescu și slujirea slujirii cu această calomnie murdară, lansată de doi arestați.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News