Data actualizării: 07.09.2014 08:17
Data publicării: 03.09.2014 12:48

Festivalul Internațional al Filmului de la Veneția 2014: Cartea - superstar

Autor: Corespondență specială de la Magda Mihăilescu | Categorie: Cultura

Oricât ar părea de ciudat, într-o epocă a e-book-urilor, în care ochii alunecă în grabă peste o suprafață rigidă, în care toți scriitorii lumii sunt o apă și un pământ când frazele le sunt așezate în așa zisa pagină, la un festival precum cel de la Veneția a domnit întoarcerea la literatură.

Nenumărate ecranizări, mai mult sau mai puțin libere, de la Shakespeare la Camus, de la Marco Franzoso la Gioachino Criaco, de la Shohei Ooca la Aldo Nove și Arieli Holmes și lista poate continua. Italienii, mai ales ei, au recurs masiv la sursele literare. Ori scenarișii sunt în criză, ori chemarea literelor devine pentru unii irepresibilă.

Citește și Veneția 2014. AL PACINO: Deocamdată, avionul carierei mele încă nu a aterizat

Și, asemenea unui final care încununează opera, datorăm cineaștilor țării gazdă și elogiul suprem adus literaturii, literaturii fără moarte, prin filmul care a ținut prima pagină a secțiunii cinema a presei în ultimele zile, Il giovane favoloso, dedicat lui Giacomo Leopardi, considerat cel mai mare poet italian, după Dante.

La premiera oficială, multpremiatul regizor Mario Martone și echipa sa au fost aplaudați zece minute in standing ovations, la bursa criticilor, filmul are cele mai mari note, ceea ce nu înseamnă că ar fi o capodoperă, doar că a emoționat, mai ales pe conaționalii care încă îi mai studiază opera în școli.

Mă gândesc cu groază ce s-ar întâmpla la noi, cu un film despre Eminescu! Oricât ai fi de critic, de cârcotaș, trebuie să recunoaștm că Mario Martone s-a aflat în fața unei alegeri dificile: pe cine să privilegieze, pe creatorul de geniu sau pe omul unui destin nefericit, ființa plăpândă, ținută în casă până la douăzeci de ani, sub protecția unui tată iubitor, dar și dominator, și a unei mame aspre și zgârcite, indiferentă la suferința unuia dintre cei doi fii ai săi, Giacomo, sortit de mic unei boli ce avea să facă din el un schilod? Tânărul fragil, iubitor de cărți (nu am mai văzut pe ecran o bibliotecă adăpostind 12 mii de volume), adeseori umilit pentru precara sa condiție fizică, a avut, totuși, curajul să plece în lume; mai mult decât atât, să înfrunte autoritățile bisericești: „Cu acordul sau nu al secolului meu ori al bisericii, eu îmi permit să fiu nefericit... să fiu îndrăgostit de iubire și de moarte".

Probabil, italienii nu au fost surprinși să afle că în rolul lui Leopardi, cel mort la numai 39 de ani, ruinat de boală, îl vor vedea pe atât de sănătosul Elio Germano, pare-se actorul numărul unu al momentului, în țara sa, artistul militant, care a debarcat la Venezia cu pumnul ridicat, în semn de solidaritate cu protestatarii.

Citește și Veneția 2014: Protestele fac parte din tradiția Mostrei

Sub ochii noștri, Germano devine tot mai cocoșat, mai neputincios, în timp ce din acordul său cu misterul universului, cu natura, se nasc nemuritoarele poeme, precum Infinitul.

De altfel, actorul mărturisea că proba cea mai grea a fost pentru el să recite amintitele versuri, preț de minute bune. I-a fost chiar teamă: la un moment dat a vrut chiar să-l roage pe Martone să renunțe la acele scene, spaima de a concura cu orice iubitor de poezie care știe pe dinafară poeziile lui Leopardi fiind prea mare.

Altfel, pe urmele experienței lui Visconti în Ghepardul, care l-a exilat pe Burt Lancaster în palatul prințului Salina, pentru a se obișnui cu atmosfera și obiectele din saloanele unor nobili, și Elio Germano a locuit un timp în castelul din Recanati al familiei Leopardi; a dormit în patul poetului, a scris la biroul acestuia.

Trecătorilor nu le-a venit să creadă când îl zăreau la fereastră pe omul ca o umbră, îmbrăcat precum poetul, cel știut din iconografie. Pot bănui bucuria locuitorilor din Recanati când vor descoperi pe ecran, în primele cadre, aproape un paradis, filmat așa cum l-a văzut un celebru director de fotografie Renato Berta.

Acum, la numai trei zile care ne mai despart de încheierea acestei ediții, nu am putea spune cu mâna pe inimă numele vreunui posibil prinzător al Leului de aur. Inarritu, Roy Anderson, (acesta din urmă cu o comedie neagră mustind de inventivitate, Un porumbel pe o ramură, meditând asupra existenței, preferatul meu, dacă mi se dă voie), poate Saverio Costanzo, cu un thriller domestic, Hungry Hearts să se afle printre candidați.

În materie de actori, juriul se va trezi, cred, într-o siuație delicată. Cu un Al Pcino în competiție, (Manglehorn), eveniment rar în lumea festivalieră, o imensă onoare pentru Veneția, poți să treci pe lângă el? În același timp, cu un tânăr Elio Germano în Leopardi, rol de extenuantă încercare fizică, (pe placul celor de la Oscar) și, în același timp, un omagiu poetului național, poți să-l ignori? Chiar nu știu.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News