Iată un nou episod scris de către scriitorul, memorialistul și publicistul Dan Ciachir. 

Cum se putea scrie despre Biserică

Dacă transmiterea Liturghiei duminicale a fost scoasă din programele Radiodifuziunii în vara lui 1948, când a încetat şi predarea religiei în şcolile de stat, publicarea de articole cu teme bisericeşti a subzistat până în 1949, îndeosebi în popularul ziar „Universul”, care a apărut – puţini mai ştiu astăzi amănuntul acesta – până în anul 1953. De aceea mi se părea ceva cu totul nou şi aparte să scrii despre Dumnezeu, Biserică şi Ortodoxie într-o publicaţie laică, aşa cum mi s-a întâmplat încă din ianuarie 1990 în săptămânalul „Cuvântul” şi în revista lunară „Amfiteatru”.

Deşi mărturisea public o învăţătură sau o „doctrină”, asumată deschis şi de credincioşii săi, diametral opusă atât filozofiei de stat (materialismul), cât şi ateismului Ocârmuirii, Biserica îşi avea învăţământul, publicaţiile, editurile (cu producţie mai degrabă simbolică), arta şi muzica proprii, dar aproape nimic din acestea nu putea răzbate dincolo de cercul său închis. De exemplu, într-un oraş de mărimea Bucureştiului nu existau decât două librării bisericeşti.

Spaima regimului faţă de Biserică s-a accentuat în anii ’80 ai secolului trecut, când s-a manifestat pe toate planurile un fenomen ciudat pe care l-am numit „nominalism comunist”. De pildă, cenzura vâna cu obstinaţie anumite cuvinte dintr-o pornire care putea fi considerată un soi de... calofilie în răspăr. Aşa, de pildă, în nuvelele şi romanele ce urmau să ajungă în tipar era proscris cuvântul carne, şi asta nu din pricină că Stăpânirea roşie s-ar fi spiritualizat brusc, ci întrucât alimentul respectiv lipsea din magazine şi, implicit, de pe masa românului obişnuit. O panică şi mai mare producea cuvântul disident, după ce sindicatul polonez Solidaritatea începuse să se manifeste public şi să fie pomenit des la BBC sau Europa liberă...

Dumnezeu, Hristos, biserică, mânăstire erau cuvinte tabu potrivit aceluiaşi nomenclator. Dacă însă Creatorul sau Fiul Său apăreau într-un citat pe care îl reproduceai, îndeosebi când era vorba de poezie (de pildă de volumul lui Daniel Turcea, Epifania, imprimat în anul 1982), nu existau impedimente. Nu s-a intervenit asupra poemelor mistice ale lui Ion Barbu trase în ediţii succesive de zeci de mii de exemplare în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, după cum nu uit afirmaţia lui Dinu Pillat din prefaţa aceluiaşi volum, pe care nu a clintit-o nimeni: „Ion Barbu a fost un credincios fervent care nu s-a îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu”.

Când venea vorba de biserică, recurgeai la sinonimul lăcaş, mânăstirea putând fi înlocuită cu chinovie sau ctitorie, fără să mai trebuiască invocată calitatea de „monument istoric”. Unii cenzori închideau ochii, dovedindu-se oameni cumsecade sau, neavând niciun rudiment de cultură teologică, nu făceau caz de cuvântul prefacere (subînţeleasă a Sfintelor Daruri), de Filocalie, de Pateric, fără să abuzezi, întrucât putea să bată la ochi, iar Sfântului Ioan Gură de Aur puteai să-i zici Ioan Hrisostom. Neplăcând cuvântul călugăr, recurgeai la sinonimul nevoitor, cât despre trezvie, dreaptă socotinţă, rucodelie, puteai să le foloseşti relativ liniştit. Odată, un critic literar s-a păcălit cu termenul podobie, considerându-l o născocire de poet.

Însă mijlocul cel mai eficient de a spune (sau sugera) ceva despre Biserică, într-un context – amintiţii ani ’80 din secolul trecut – în care se schimbau numele unor străzi precum Maica Domnului sau Sfânta Ecaterina, era să scrii despre clericii şi ierarhii săi sub pretextul şi sub acoperământul culturii. Dar intervenea şi aici o nuanţă: dacă episcopul sau mitropolitul autor al cărţii comentate se chema Vasile, Nicolae sau Gherasim, lucrurile mergeau. Prezentai elogios un volum de istorie bisericească sau literară cu convingerea că o faci mai întâi pentru Biserică şi abia apoi pentru autor, exclusă fiind menţionarea demnităţii chiriarhale. Într-o singură revistă aceasta putea fi pomenită: „Tribuna României”, tipăritură destinată diasporei, cu apariţie bilunară, dar care se difuza şi în ţară. Aşadar, mitropolitul sau episcopul-autor deveneau într-o cronică literară sau într-o recenzie „eminentul cărturar Cutare”, „omul de cultură X”, „distinsul intelectual Y”... Dacă ierarhul se numea Chesarie, Gherontie sau Lavrentie, date fiind puternicele rezonanţe călugăreşti ale numelui, demersul devenea imposibil sau deosebit de dificil. Este adevărat că am scris despre monografia Iacob Putneanul a Mitropolitului Teoctist al Moldovei şi Sucevei, însă într-un număr din „Tribuna României” din octombrie 1985.

Iată, de pildă, cum semnalam în „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului” un eseu al Părintelui Stăniloae inclus în „Almanahul literar” pe 1985 de redactorul-şef al publicaţiei, scriitorul Bujor Nedelcovici: „Dacă nu pomenim o serie de titluri şi nume care impun citate e pentru a putea reda pe acest spaţiu un fragment din eseul profesorului D. Stăniloae intitulat Echilibrul sufletului românesc. Este o contribuţie de mare şi limpede frumuseţe în domeniul filozofiei culturii româneşti. Să reamintim că profesorul D. Stăniloae, a cărui preocupare de o viaţă a fost şi a rămas restaurarea omului (acesta este titlul uneia din cărţile sale de referinţă), este unul dintre bizantinologii români cei mai de seamă. Şi mai observăm că, în eseul său, profesorul Stăniloae corelează latinitatea noastră cu spiritualitatea bizantină”.

Trunchiind deliberat titlul unei cărţi celebre, datând din 1943, a Părintelui Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, pomenindu-l însă de trei ori pe autor într-un scurt paragraf, subliniind cu aldine adjectivul „bizantină”, care, corelat cu noţiunea de „spiritualitate”, nu poate însemna decât Ortodoxie, sugeram prezenţa Teologiei şi a Bisericii, scriind despre ele, fie şi voalat, într-o revistă laică.

Astăzi mecanismul acesta pare complicat şi fastidios, însă la vremea respectivă şi-a avut rostul şi eficienţa lui, mai ales în rândul clerului şi al studenţilor teologi. Nu am fost singurul care a făcut lucrul acesta şi în capul listei trebuie aşezat poetul Ioan Alexandru, care de foarte multe ori a menţionat în articolele sale „Logosul” – sau „Cuvântul întrupat în istorie”.

Îmi amintesc, de asemeni, o întreagă pagină din „România literară” – un număr din 1977 – consacrată de către scriitorul licenţiat în Teologie Dan Zamfirescu unui volum al episcopului-vicar patriarhal Antonie Plămădeală. Redactorii-şefi ai unor reviste de cultură din anii ’80, în frunte cu Aurel Rău, care conducea „Steaua”, Marin Sorescu la „Ramuri”, sau redactori de la „Convorbiri literare” ori de la „Familia” din Oradea nu au ezitat să deschidă paginile publicaţiilor lor unor ierarhi şi înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. La rândul său, romancierul George Bălăiţă a tipărit la Cartea Românească volumul Bucuria lecturii, aparţinând Preasfinţitului Calinic Argatu, pe atunci arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, iar criticul literar Valeriu Râpeanu, director al Editurii Eminescu, a făcut să apară în 1982, în două volume, integrala operei dramatice a arhimandritului Vartolomeu Anania, semnată cu numele său de scriitor: Valeriu Anania. Şi exemple asemănătoare ar mai exista.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News