În ianuarie 1992, după Sfântul Ioan, am plecat pentru zece zile la Mânăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ al cărei stareţ, arhimandritul Ciprian Zaharia, îmi era şi duhovnic. De acolo am vorbit la telefon cu Părintele Anania, care m-a poftit să-i fac o vizită. Stareţul Ciprian s-a oferit să-mi dea o maşină a mânăstirii, cu un diacon la volan, care m-a lăsat la Văratec, urmând să revină după patru-cinci ore pentru a mă duce înapoi. Asta se întâmpla pe 9, 10 sau 11 ianuarie; era o iarnă geroasă, cu multă zăpadă. Am ajuns la Văratec în amurg – unul senin, albastru cu tuşe roşcate, care sporea tăcerea şi pacea mânăstirii. Am urcat aproape pieptiş spre corpul de clădire fost al episcopului Partenie Ciopron, latura de la etaj, spaţioasă, locuind-o Părintele Anania, care, după ce m-a îmbrăţişat, poftindu-mă să mă dezbrac şi să iau loc, a ridicat receptorul telefonului – avea o derivaţie în camera de lucru – cerând cele cuvenite pentru masa de seară, din care nu uit, după aproape trei decenii, cârnaţii fripţi şi vinul chihlimbariu de la Mitropolia din Iaşi. Părintele Anania era foarte avansat cu lucrul la diortosirea Noului Testament – versiunea sa a apărut iniţial în anul următor, 1993 –, aşa încât s-a vorbit mult despre aceasta. Cu acel prilej am aflat că în jurul anului 1910 Sinodul Bisericii noastre, pregătindu-se pentru editarea unei noi ediţii a Sfintei Scripturi, s-a gândit să recurgă la sprijinul stilistic al lui George Coşbuc, intenţie care, în cele din urmă, nu a mai fost pusă în practică. Noua ediţie a Bibliei a apărut în 1914, iar Părintele Anania o considera drept cel mai bine întocmită. Tot atunci am discutat despre echivalenţa pe care Gala Galaction o propunea pentru cuvintele „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?”  (Fapte 26, 14) printr-o formulare nejustificată, „Saule, Saule, de ce mă cauţi?”.

Trecuse de ora 10, când a revenit diaconul de la Bistriţa cu maşina, aşa încât mi-am luat rămas-bun de la scriitorul care, ca întotdeauna, se dovedise un amfitrion de prim rang. Când am ieşit din clădire m-am oprit să privesc unul dintre cele mai frumoase spectacole ale iernii: sclipeau mii de stele pe cer şi, la rândul ei, strălucea zăpada imaculată şi îngheţată. M-am desprins cu greu de acea contopire de spectacol cosmic şi peisaj, urcându-mă în micul ARO fără încălzire.

Anul 1992 Părintele Anania l-a petrecut mai mult la Văratec. De aceea mare mi-a fost surprinderea când am auzit, în ianuarie 1993, în receptorul telefonului glasul Părintelui profesor Mircea Păcurariu spunându-mi: „Domnu’ Dan, Ardealul îl vrea pe Părintele Anania!”. Ceea ce, aşa cum se ştie, s-a şi întâmplat în şedinţa Sfântului Sinod întrunit peste câteva zile în sesiune de iarnă.

*

Era în 1989, vara, când, urmând unele sfaturi, dar şi exemplul acelui sculptor care, înainte ca România să rupă alianţa militară cu Germania, a început să modeleze statuia ostaşului sovietic eliberator, dezvelită în 1946, m-am apucat şi am scris un eseu de 60 de pagini intitulat Gânduri despre Nae Ionescu, pe care l-am xeroxat şi broşat în 20 de exemplare. Prin septembrie sau octombrie acelaşi an i-am dus un exemplar şi Părintelui Anania. Revenind după două săptămâni într-o vizită, aşteptam nu un verdict, ci o părere, care mă interesa foarte mult. Vizita, fără să fie una armenească, fiindcă m-am ridicat la 10 sau 11 seara, a decurs după tipic, cu discuţie interesantă şi două-trei rânduri de cafele, fără ca să aflu ceva despre eseul meu. Abia când am ajuns în vestibul, înainte să ies pe uşă, Părintele Anania mi-a mărturisit că îi plăcuse foarte mult, adăugând după o scurtă pauză, cu arătătorul ridicat în sus: „Acum, duhul lui se bucură”.

*

Păstrez cu multă grijă o amplă şi frumoasă ilustrată reprezentând Salzburgul având pe revers, într-un medalion, chipul lui Mozart. Expeditorul ei îmi trimitea acest scurt mesaj datat 13 mai 2006: „După patru zile paradiziace în compania lui Mozart, îmbrăţişarea Părintelui Anania”.

La acea vreme, Arhiepiscopul Clujului avea 85 de ani, însă pasiunea sa pentru muzica simfonică era foarte veche. Atunci când Sandu Tudor, devenit schimonah, s-a stabilit la schitul de pe Muntele Rarău, i-a vândut Părintelui Anania patefonul său His Master’s Voice şi aproximativ 300 de discuri de muzică clasică. Am apucat în adolescenţă patefoanele His Master’s Voice – bunicii mei materni aveau un asemenea aparat. Pe capacul din interiorul patefonului era gravat în email un căţel alb adorabil ciulind urechile lângă pâlnia unui gramofon. Se cuvine adăugat că la începutul anilor ’60, atunci când mergeau în excursii la munte, elevii din ultimele clase de liceu sau studenţii dansau pe plăci de patefon de 78 de turaţii, din ebonită, care dacă erau scăpate pe jos se făceau ţăndări.

Patefonul Părintelui Anania era de cu totul altă natură şi un exemplar identic deţinea posesorul unei discoteci particulare foarte bogate la care medicul și memorialistul Mihail Constantineanu a văzut prilejul să asculte muzică simfonică şi pe care îl descrie astfel: „Şterse îngrijit în prealabil cu un pămătuf special, cu acul schimbat prin atentă înşurubare laterală la fiecare întoarcere, stăpânul lor aşeza cu gesturi măsurate plăcile pe platoul unui patefon de lemn de mahon, marca His Master’s Voice, comandă specială, înalt cât un frigider, cu excelentă acustică.” La sfârşitul anilor ’80, la Mânăstirea Cernica, am ascultat şi eu discuri la un asemenea aparat, care aparţinea stareţului de atunci al mânăstirii, Părintele Teofil.

Într-o eventuală monografie care i-ar fi consacrată, ar putea fi inclus un capitol intitulat „Mitropolitul Bartolomeu şi muzica”. Puţini ştiu astăzi că discul cu colinde bisericeşti interpretate de Corul Madrigal, dirijat de Marin Constantin, întrucât statul ateu nu putea să şi-l asume, a apărut sub egida Editurii Patriarhiei, condusă pe atunci de Părintele Anania, care şi-a impus cu fermitate punctul de vedere. Chiar şi în domeniul repertorial al concertelor de colinde, susţinute în fiecare an la Patriarhie în Ajunul Crăciunului, cu participarea unor invitaţi de cea mai bună condiţie intelectuală, Părintele Anania era consultat. În micul apartament de la etajul întâi al Arhiepiscopiei Bucureştilor, în care locuia în anii ’50 viitorul Mitropolit al Clujului, aveau loc frecvente audiţii de muzică simfonică la patefonul amintit.

La mijlocul lunii mai 2000 ieşeam cu domnul Mihai Şora de la înregistrarea ultimei ediţii, cu numărul 300, a emisiunii Credo, difuzată săptămânal de televiziunea publică. Am plecat de la studio într-o  maşină şi, pe când străbăteam Calea Dorobanţilor, domnul Şora mi-a mărturisit: „În noaptea în care a fost arestat Anania am stat împreună cu soţia mea la el şi am ascultat discuri până aproape să se lumineze de ziuă – era în iunie 1958. Îţi dai seama că dacă mai rămâneam o jumătate de ceas ne găsea şi pe noi Securitatea acolo...”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News