Citește aici primul episod

În anii ’63-’64, într-o dimineaţă de duminică, pe distanţa dintre Bucureşti şi Snagov-parc nu întâlneai mai mult de 20 de automobile: maşini vechi de dinainte de război, Moskviciuri, Wartburguri, eventual vreun Opel Kapitan sau Peugeot purtând însemnele de înmatriculare ale Corpului Diplomatic. Casele din satele de pe acest traseu erau spoite cu var, aveau prispă ori cerdac, iar în spatele lor creşteau pomi fructiferi şi se întindeau sfori de viţă-de-vie. Din august, ţăranii începeau să scoată la poartă pentru vânzare, în coşuri, cu cântarul alături, legume şi struguri. Spre sfârşitul drumului dintre intersecţie şi Snagov-parc, asfaltat impecabil, trasat parcă cu rigla şi umbrit de pădurea deasă pe care o străbătea, înainte de un promontoriu, apuca prin pădure un drumeag pietruit care înconjura coada lacului. Aceasta, în formă de potcoavă, era betonată şi se amenajase astfel un ştrand mărginit de arbori deşi şi înalţi. Încă erau la modă motocicletele, mulţi soseau aici cu MZ-uri şi Jawe cehoslovace. Majoritatea oamenilor veneau însă la ştrandul din Snagov-parc cu autobuzele care plecau duminică dimineaţa din faţa Casei Scânteii sau de la Podul Băneasa. La Snagov-sat, pe malul dinspre răsărit al lacului, se putea ajunge şi cu trenul care pornea din Gara de Nord. Muzica uşoară a epocii îl celebrase în două cântece: unul se intitula chiar Trenuleţ de Snagov. Celălalt – Trenul de duminică – era o adaptare după Bambino, şlagăr lansat de Dalida în 1958 sau 1959.

Ştrandul de la Snagov avea bordura betonată, însă vegetaţia şi brădişul încâlcit din apă nu fuseseră curăţate. Locul era foarte răcoros şi lumea se putea retrage la umbra pădurii, desfăcând sacoşele şi întinzând masa pe iarbă. Se găseau în apropiere un grătar de mititei şi un bufet cu sticle de bere şi de limonadă. La un kilometru distanţă de acest ştrand, lângă care avea să apară unul dintre primele campinguri din România, era un restaurant compus din două corpuri de clădire, aflat aproape de promontoriu. Clădirea din stânga şoselei, acoperită cu ţiglă, era un local îngrijit. Din spatele lui cobora în zigzag un şir lung de trepte până la malul lacului, unde exista o terasă pardosită şi acoperită cu grinzi de lemn, amintind „Pescăruşul” de pe malul lacului Herăstrău. Terasa de aici, mult mai mică, era însă descoperită, astfel încât te puteai apleca peste balustrada ei să culegi nuferii care pluteau pe apă. O şalupă de câteva locuri putea fi închiriată pentru suma de 50 de lei. Chemată prin telefon, aceasta acosta chiar la debarcaderul restaurantului, într-un golf răcoros mărginit de copaci presupuşi a fi rămăşiţe din Codrul Vlăsiei. După ce ieşeai din golf, înspre stânga, te frapau întinderea lacului şi insula din mijlocul lui, beată de vegetaţie vara. Din această vegetaţie se înălţau turlele bisericii mânăstirii de care îngrijea un călugăr bătrân. Mergând pe apă, te puteai apropia până la câţiva metri de debarcaderul palatului prinţului Nicolae, fratele lui Carol al II-lea, o clădire radioasă, cu esplanadă largă şi un şir de trepte pe care se aflau numeroase felinare electrice cu globuri alb-mate.

În timpul ultimului război, palatul prinţului Nicolae, care părăsise ţara înainte de abdicarea fratelui său, îi servise drept casă de protocol mareşalului Antonescu. Se ţinuseră aici şedinţe ale Consiliului de Miniştri, iar prima parte a zilei de 23 august Antonescu o petrecuse în această clădire. După ce 23 august a devenit sărbătoare naţională, Gheorghiu-Dej dădea pe esplanada palatului de la Snagov recepţiile oficiale. Ceauşescu a păstrat numai câţiva ani obiceiul. În 1974, drumul din Şoseaua Bucureşti-Ploieşti spre Snagov-parc a fost închis, s-a desfiinţat staţia de benzină din intersecţie şi a fost dărâmată braseria ridicată tot acolo în anii ’60. Probabil că tot atunci s-au demolat restaurantul „Pescăruş”-Snagov şi terasa acestuia. În 1990, când am putut ajunge din nou la Snagov-parc, nimic nu mai amintea de existenţa lor. Fuseseră făcute una cu pământul. 

*

Până la sfârşitul anilor ʼ70, lumea întorcea capul după un sexagenar suplu, cu părul tuns scurt şi ochelari fumurii rotunzi care-i dădeau un aer misterios. Era îmbrăcat cu sacouri extravagante şi pantaloni ce se strâmtau între genunchi şi gleznă, încălţat cu şosete de culoare albă. Era Sergiu Malagamba, pătruns până şi în folclorul copiilor („Sergiu Malagamba/ Noaptea stinge lampa”). În pofida numelui cu rezonanţă italiană, Sergiu Malagamba era basarabean din Chişinău. Dirijor al unor formaţii de jazz, de muzică de estradă, baterist virtuoz, crease în timpul războiului un curent vestimentar nonconformist: malagambismul. Unii dintre adepţii săi mergeau până acolo încât îşi iluminau seara îmbrăcămintea cu câteva beculeţe conectate la o baterie purtată în buzunar. Întrucât mareşalul Antonescu impusese ca oamenii să umble îmbrăcaţi sobru pe stradă – inclusiv cravată la gât – deoarece era război, iar soldaţii români mureau pe front, un gazetar s-a apucat să-i pună la stâlpul infamiei pe malagambişti şi pe liderul lor într-un articol, aducându-le astfel o popularitate copleşitoare. Sergiu Malagamba s-a ales cu o internare de câteva luni într-un lagăr, iar după venirea comuniştilor la putere, cu aureola de „antifascist”.

*

Apărea pe Calea Victoriei, pe la mijlocul anilor ʼ80, un domn în vârstă, înalt, solitar, care se plimba alene afişând o ireproşabilă vestimentaţie retro. Primăvara şi vara trecea în costum cu vestă croită după moda de la 1920, cu nodul cravatei fixat într-un guler „tare”. Dacă îşi descheia haina, din buzunarul jiletcii se ivea lanţul împletit al unui ceasornic. În zilele de toamnă târzie purta ghetre protectoare la încălţăminte, raglan, umbrelă cu mâner de baston şi îşi acoperea părul rărit, vopsit cafeniu-roşcat, cu un melon. Era Jean Georgescu, unul dintre primii noştri regizori de film, născut în 1900, client de vază al „Capşei”.

*

Televiziunea îi adusese popularitate, în anii ʼ60-’70, unui critic de film pirpiriu, mic de stat, un bătrânel neastâmpărat, savurat pentru spontaneitatea şi năstruşniciile sale verbale într-o epocă în care oamenii erau mai degrabă prudenţi şi ţepeni în faţa camerelor de luat vederi. Poreclit „Domnul Cinema”, D. I. Suchianu era un produs tipic al lumii şi al redacţiilor interbelice. Se îmbrăca elegant şi batista nu-i lipsea de la buzunarul de lângă rever al costumului. Unii susţineau că avea un ascendent chinez şi că numele său iniţial ar fi fost: Su-Chi-An. Trecătorii îi urmăreau cu simpatie mersul vioi şi ticăit. Am avut prilejul să-l ascult perorând în anticamera unui director de revistă. Nu putea sta aşezat pe un scaun, nu tăcea o clipă şi vorbea cu aceeaşi înlesnire despre Camil Petrescu, Aristide Blank, Afacerea Škoda sau cutremurul din 1940...

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News