Când poate spune un părinte că este cel mai bun prieten al copilului său? Oare este corect ca un părinte să devină confidentul de suflet al fiului sau fiicei sale? Sau care este granița dintre prietenie și autoritate? Sunt întrebări care provoacă nenumărate temeri părinților, drept pentru care Ion-Ovidiu Pânișoară, profesor universitar, doctor în Științe ale Educației în cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației oferă mai multe detalii cu acest subiect.

Deoarece mulți părinți nu știu dacă este bine ca ei să devină cei mai buni prieteni ai copilului lor, prof. Ion-Ovidiu Pânișoară recomandă ca fiecare mamă sau fiecare tată să analizeze dacă reacția lor într-o situație extremă este de părinte sau de prieten.

Dacă, de exemplu, o fiică la vârsta adolescenței (în vârstă de 15 ani!) vine într-o zi și îi spune mamei sale că s-a gândit să-și înceapă viața sexuală, poate avea mama reacția tipică pe care ar avea-o o prietenă a fiicei ei, de aceeași vârstă?

Plecând de la acest exemplu destul de elocvent, prof. Ion-Ovidiu Pânișoară afirmă că este adeptul opțiunii lui Dumesnil (2010) care spune că “Un copil nu trebuie să trăiască lucrurile împreună cu noi în aceeași manieră în care le-ar trăi împreună cu un prieten (…) Chiar și atunci când suntem adversarul său într-un joc, el știe că nu luăm parte la confruntare cu adevărat și că ne face mai multă plăcere să-l vedem câștigând, ceea ce este greu de imaginat în cazul unui prieten”.

Deorece un părinte trebuie să îndeplinească o multitudine de roluri simultan, inclusiv acela de prieten, Redl & Wattenberg aduc în atenție multiplele roluri pe care un cadru didactic le îndeplinește, foarte potrivite și pentru părinți. Astfel, un părinte poate fi prieten al copilului său, dar locul de cel mai bun trebuie lăsat unui copil de vârsta lui și care îi împărtășește interesele, neliniștile.

De asemenea, un părinte trebuie să fie un model demn de urmat, capabil să deschidă orizonturi noi copilului, dar trebuie să-și asume și rolul de detectiv (să afle ce s-a întâmplat în situațiile mai delicate), cât și judecător (să hotărască consecințe, să decidă – fiind, de altfel, un judecător care de multe ori își uită rolul și devine avocat al apărării).

Nu în ultimul rând, un părinte ar trebui să devină uneori și o țintă de ostilitate, pentru a-i permite fiului sau fiicei să își cunoască propriile limite, să experimenteze pentru a fi pregătit să răzbată în viitor.

În legătură cu aceste experiențe, Peter Ustinov afirma, într-o exprimare plastică: “Părinții, sunt oasele pe care copiii își ascut dinții “.

De aceea, prof. Ion-Ovidiu Pânișoară susține că un părinte nu trebuie să se zbată obsesiv pentru a deveni cel mai bun prieten pentru copilul său, pentru că el are o misiune specială și unică, aceea de a fi părinte.

Citește mai mult pe performante.ro.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News