Băutura,  combinată cu inocența și teribilismul unui „copil” trecut de 40 de ani, iată o poveste de viață  a unui bucureștean, care la un moment dat viața părea că i-a surâs. De Ce News vă prezintă o poveste despre destinul unui om a cărui acoperiș a devenit cerul, iar banca este pe post de pat.

Autor: Cristina Răduță

Are 54 de ani, dar pe ultimii 12 i-a petrecut dormind prin ghene de bloc, răbdând de foame zile întregi și încercând să se obișnuiască cu o lume dură, cea a străzii. Acesta este destinul lui Dorobanțu Petrișor, un personaj  care a rămas fidel băncii din fața blocului din care a fost nevoit să plece și care astăzi adăpostește singura avere pe care o mai are: o pungă în care sunt îndesate câteva bluze. Sub aceeași bancă stă deseori și o sticlă de băutură care îl ajută să uite de necazuri, după cum povestește chiar el.

De sub nelipsita șapcă pe care o poartă, se ivește un chip brăzdat de riduri și o barbă lungă și albă, semn că anii nu au trecut prietenos peste Petrișor. Ori de câte ori trece cineva prin fața băncii pe care își petrece timpul ridică privirea, căutând o persoană cunoscută pentru a schimba câteva vorbe. De cele mai multe ori sunt foștii lui vecini, care îl evită fie din milă, fie din nepăsare, așa cum povestește Elena( 78 ani) :”De obicei, vecinii nu vor să aibă de-a face cu el, ba spun că și-a făcut-o cu mâna lui și nu-i interesează, ba n-au cu ce să-l ajute și nu se bagă deloc ’’

De-a lungul vieții a pierdut două apartamente

A avut o copilărie modestă pe care și-a petrecut-o în Ferentari, împreună cu părinții lui. După ce a terminat liceul s-a înscris la Școala de ofițeri de la Câmpina , de unde astăzi are în buzunar singurul act, livretul militar. Au urmat apoi zeci de ani de muncă la o fabrică care se ocupa cu reparația pieselor de avion și din banii câștigați a reușit să își cumpere un apartament în care să se mute singur. Uneori împărţea noua locuinţă şi cu cea pe care o iubea şi despre care astăzi nu vrea să mai vorbească: „ E o poveste care a trecut acum mult timp şi nu sunt multe lucruri de spus despre ea. N-a fost să fie aşa că ne-am despărţit” .

Într-una dintre acele zile, reprezentanţii firmei la care lucra l-au anunţat că se afla pe lista celor disponibilizaţi. Odată cu concedierea a început şi coşmarul bărbatului. A început să bea, înecându-şi în acest fel toate necazurile care se amplificau de pe o zi pe alta.

Nu a ezitat nici să împrumute bani de la cunoscuţi, nici să le promită că îndată ce se va reangaja le va înapoi banii. După lungi căutări s-a angajat ca paznic la o firmă, dar salariul mult prea mic adâncea groapa în care se afla. Datoriile creşteau de la o zi la alta şi îngrijorată de situaţia în care se afla Petrişor, femeia care îi era alături de trei ani s-a hotărât să îl părăsească.

Odată cu supărarea creştea şi cantitatea de alcool pe care o consuma în fiecare zi, dar şi datoriile. În încercarea de a-şi rezolva problemele şi-a vândut apartamentul în care stătea, cumpărându-şi în schimb o garsonieră.

Nici de data aceasta nu a reuşit să îşi achite datoriile, ba mai mult decât atât a fost trimis în judecată de administraţia blocului în care stătea în speranţa că îşi va plăti întreţinerea, pe care nu o mai achitase de luni bune. Şi-a dat seama că nu va reuşi să acopere suma datorată administraţiei în următoarele două luni, aşa cum prevedea legislaţia şi s-a hotărât să îşi vândă şi garsoniera. Aşa a devenit un om fără locuinţă, dar cu „o garsonieră în buzunar” .

 „În capul meu era că o să scot mereu bani din sacul ăla! ”

 A primit un sac plini cu bani de la agenţia imobiliară care a reuşit să îi vândă garsoniera. S-a hotărât să depună banii la CEC până reuşea să îşi cumpere o nouă locuinţă, timp în care îşi petrecea fiecare noapte pe banca din faţa blocului: „Sacul ăla plin cu bancnote mă făcea să cred că am lumea la picioare, că abia acum sunt bogat şi îmi permit orice.Pur şi simplu nu îmi dădeam seama că e ceva rău să dorm pe bănci în fiecare noapte”.

În fiecare zi se ducea să scotă bani de la CEC pe care îi „investea” în oamenii fără casă cu care se împrietenise, în băutură şi jocuri de noroc. Nici prin gând nu-i trece că în scurt timp avea să fie în situaţia acelor cu care îşi împărţea banii, cu o mică diferenţă: alţii nu urmau să-şi împartă banii cu el.

Abia astăzi îşi dă seama că pe stradă nu poţi avea încredere în mine, cu atât mai puţin prieteni: „Inocenţa mea de atunci, cred că a contat mai mult decât băutura. Am ajutat fel de fel de oameni care astăzi se prefac că nu mă mai cunosc” , povesteşte resemnat Petrişor.

La început, nu părea să-l deranjeze faptul că nu mai avea locuinţă, pentru că suma impresionantă pe care o avea compensa celelalte nevoi. Totul a fost bine până în ziua în care „sacul” plin cu bani s-a golit. Abia acum reproşurile foştilor săi vecini căpătau sens : „Totdeauna când îi ziceam să se angajeze şi să îşi cumpere o cămăruţă pe undeva spune că are el timp sau că îşi va lua. Şi aşa a trecut timpul,banii s-au dus şi a rămas pe străzi” , îşi aminteşte Elena.

Petrişor povestește că iernile sunt cele mai crâncene încercări prin care trece an de an: „Iarna este cea mai grea perioadă pentru că trebuie să îmi găsesc un loc unde să mă adăpostesc. De obicei, stau în ghenele blocurilor, dar oamenii mă dau afară pentru că pur şi simplu nu vor să aibă de-a face cu unul ca mine”

Nici când vine vorba despre igiena personală lucrurile nu sunt mai simple. Trebuie să meargă aproape un kilometru pentru a se spăla în lacul din cartier, lucru imposibil de realizat ţinând cont de faptul că în urma unei operaţii i-a fost scurtat cu câţiva centimetri piciorul drept.

 „Noi nu existăm pentru lume, cum lumea nu există pentru noi”

 Operaţia la picior a fost cea mai grea încercare prin care a trecut iarna trecută, după ce a alunecat pe scările îngheţate ale ghenei în care dormea, fracturându-şi femurul. A fost operat de urgenţă şi a stat internat în spital trei luni şi jumătate, perioadă în care toţi foştii săi vecini credeau că a murit din cauza gerului: „ Când m-am întors pe bancă se închinau toţi şi nu le venea să creadă că mai trăiesc. A fost o perioadă tare grea pentru că nu puteam deloc să mă mişc şi mă durea groaznic piciorul” . De aproape un an de, când a fost operat, se chinuie să înveţe din nou să meargă, dar crede că nu va mai reuşi niciodată să fie ca înainte de accident. Fiecare pas e o luptă cu el însuşi pentru că nu a dispărut nici durerea nici disconfortul de a avea un picior mai scurt decât celălalt.

Astăzi stă alături de un alt om al străzii tot pe banca care i-a rămas credincioasă atâţia ani. Sunt resemnaţi amândoi şi privesc fără nicio speranţă spre lumea reală, aşa cum o numesc ei: „ Noi nu existăm pentru lume, aşa cum lumea nu există pentru noi. Am înţeles de mult timp că nu mai avem nimic de pierdut” , spun amândoi bărbaţii.

 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News