Bucureştiul avusese localuri de lux, îndeosebi acelea din câteva hoteluri de tradiţie, cu serviciu ireproşabil, de şcoală franceză. Continuitatea se păstrase chiar şi în vremea stalinismului, apoi urmase revirimentul din anii ’60, când mulţi chelneri fuseseră trimişi să înveţe meserie în străinătate. În aproape o duzină de restaurante din Bucureşti nu puteai intra fără cravată sau cu hainele boţite. Intrusul care trecea de portarul din hol, îmbrăcat în livrea, era dibuit de ospătar („Bere nu ţinem; nu avem decât vinuri de colecţie”) şi sfătuit cu politeţe seacă să încerce în altă parte. Personalul de la „Lido”, „Athénée Palace”, „Cina”, „Berlin” avea ochiul format şi era vigilent. Student, mergeam uneori în braserie la „Capşa”, unde se serveau pateuri, bere germană, profiterol, însă nu aş fi cutezat să mă aşez singur la o masă din restaurant. Am pătruns prima dată acolo în 1976, invitat de Nicolae Breban.

La „Pescăruş”, pe malul Herăstrăului, în restaurantul construit în 1938 după planurile arhitectului Horia Creangă, era şef de sală Jean Curcă („domnul Ionică”), un sexagenar vioi care vorbea franţuzeşte fără cusur. Lucrase în tinereţe la Paris. Franţuzeşte vorbea curent şi Papacostea, faimosul maître al „Capşei”, pe care nu l-am văzut decât de vreo două ori, însă mi-a povestit mult despre el Taşcu Gheorghiu, inclusiv amănuntul că obişnuia să îşi vâre degetele în pachetele de ţigări ale clienţilor străini cu un „Permetez-vous!” răguşit. Un pandant al „Pescăruşului” era restaurantul, ridicat tot înainte de ultimul război, dincolo de aeroport, „Parcul Privighetorilor”, unde arhitectura naţională se îmbina cu calcio-vecchio şi unde toamna era o privelişte minunată.

Clienţii acestor localuri cunoşteau şi respectau eticheta, ale cărei reguli elementare spuneau că bărbatul, dacă este însoţit de o femeie, intră şi iese primul din local, cheamă ospătarul printr-o scurtă înclinare a capului şi nu pocnind din degete, nu îşi toarnă singur din sticlă, nu muşcă din chiflă sau din felia de pâine, nu pune coatele pe masă… Un muşteriu care ar fi băut apă sau alt lichid în timp ce mânca supă ori ar fi asociat coniacul cu altceva în afară de cafea risca să trezească compătimire. O doamnă nu intra singură în restaurant şi nu dialoga cu chelnerul: îi transmitea ce doreşte prin bărbatul cu care se afla la masă. Rânduielile acestea s-au păstrat până la începutul anilor ’70, când, sub presiunea unui public nou, nu s-a mai ţinut seamă de ele.

În timp ce localurile cu renume se degradau, numeroase bufete, bodegi şi birturi erau desfiinţate, rezugrăvite şi în locul lor apăreau agenţii CEC, cofetării, curăţătorii chimice „Nufărul”. Demolarea unor zone sau cartiere întregi a lovit din plin şi în restaurantele tradiţionale. Pe Calea Moşilor, colţ cu strada Oltarului, care se sfârşeşte romantic în capătul opus, cu o clopotniţă pe sub care treci ca printr-un tunel, exista, până a fi dărâmat, un restaurant cu grădină de vară în spate, „Odobeşti”, construit de un anume Gherghiceanu, care îi săpase dedesubt pivniţă. Seara, lumea se ducea acolo pentru vinul la litru şi pentru grătar. Dimi­neaţa la 10, ora deschiderii, toate mesele erau ocupate. Muncitori care lucrau în preajmă, funcţionari, gestionari, şefuleţi mărunţi sosiţi cu şoferul şi camioneta, mahmuri doritori să se dreagă veneau la ciorba de burtă care costa cinci lei cu pâine cu tot (costase un leu după stabilizarea monetară din 1952).

Ziariştii de pe vremuri, precum Carandino sau Kalustian şi alţii din generaţia lor, se întâlneau pentru cafea şi şuetă în barul şi în holul hotelului „Athénée Palace”, iar vara pe terasa de la etajul întâi, în corpul de clădire adăugat în 1966. În afară de localul lor, scriitorii din protipendadă frecventau restaurantele de mâna întâi, în frunte cu „Capşa”. O altă categorie, completată cu pictori, regizori, actori, intra, pe bulevardul Magheru, la „Podgoria”, restaurant care îşi avusese epoca sa. Peste drum, la „Grădiniţa” – de mult demolată –, care moştenea o locandă interbelică, se adunau nume scăpătate, neînţeleşi, dezamăgiţi, boemi, între care şi un poet fost sportiv de performanţă, autor al unui distih memorabil: „Trăiască Uniunea Sovietică/ Care pe noi ne deretică”.

Redactorii Radiodifuziunii şi colaboratorii lor frecventau două localuri amplasate la egală distanţă de studiouri: „Mirceşti”, din intersecţia străzilor Ştirbei Vodă cu Schitu Măgureanu, şi „Codrii Cosminului”, aşezat pe o străduţă liniştită din dosul bulevardului Dinicu Golescu.

Câţiva iniţiaţi intrau la un cârciumar clandestin, tot pe Ştirbei Vodă, într-o casă tipică de vechi Bucureşti cu anul construcţiei bătut deasupra intrării într-o monogramă de stuc, curte îngustă şi poartă de metal înverzită de vreme. Dedesubtul acelei clădiri lunguieţe exista o pivniţă încăpătoare, aerisită, curată şi bine luminată electric, cu câteva butoaie, damigene de 50 de litri îmbrăcate în paie sau rafie, unele cu furtunul alături, lăzi cu sticle goale, bidoane aşezate în ordine de-a lungul zidului. În partea opusă se găseau două-trei măsuţe scunde, cu taburete lângă ele. Domnul Anghel, proprietarul pivniţei, vindea vin, dar şi ţuică, unor clienţi de încredere – între care artişti, redactori, scriitori –, care veneau să cumpere de regulă cinci sau zece litri. Puteau să bea în tihnă o sticlă-două de vin, eventual o cafea, aşezaţi la măsuţele acelea care evocau un muzeu etnografic. Am pătruns acolo introdus de un prieten care m-a prezentat proprietarului. Acesta ne-a primit cordial. Am luat loc pe taburete şi am cerut un litru de vin alb, care a fost tras cu furtunul dintr-un butoi. Era curat, limpede; bun. După ce ne-a tras şi al doilea litru, domnul Anghel a aşezat lângă paharele noastre – ca trataţie din partea sa – o farfurie cu câteva sandvişuri, măsline ţinute în ulei, scobitori, iar pe alta mai mică a pus câteva felioare de castravecior murat tăiate subţire şi fâşii de gogoşar… Nu îmi venea să cred că poate exista aşa ceva în Bucureştiul anului 1976!

Pe atunci regimul lichida localuri, silind oamenii să adopte un substitut: berăria cu aspect de birt rural în care nu mai existau feţe de masă, dar nici halbe, ţapi, ţoiuri. Fuseseră înlocuite cu pahare de o jumătate de litru. Berea nu mai era ţinută în butoaie de lemn, ci într-unele cenuşii, de aluminiu, care îi schimbau gustul. Astfel a apărut specia noilor băutori de bere care duceau cu indiferenţă la gură paharul acela în formă de sticlă de lampă. Îi vedeam în după-amiezile de vară pe terase: apatici, adipoşi, absenţi, unii cu cămaşa descheiată până la buric. Discutau plictisiţi sau priveau în gol – aceia care erau singuri.

Puţină lume mai căuta gustul sau calitatea băuturii. La petre­cerile date la sfârşit de săptămână în case particulare, se amesteca vinul roşu (cabernet bulgăresc despre care se spunea că este făcut din sfeclă) cu pepsi, iar votca sau romul cubanez cu o chimie abjec­tă, pretinsă răcoritoare, numită Ci-co. Pe oameni nu-i interesa ce beau: voiau doar să uite cât mai repede cenuşiul vieţii sau să se îmbete.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News