Dan Ciachir: „Malta, în aprilie 1990”. Totul a început cu un telefon după retragerea Patriarhului Teoctist

Pe 19 ianuarie 1990, după retragerea Patriarhului Teoctist, mi-au telefonat şi apoi m-au vizitat, succesiv, trei ziarişti străini: cel dintâi a venit, la 10 dimineaţa, Alberto Stabile, de la marele cotidian italian „La Repubblica”, un om cultivat, rasat, genul domn, a cărui semnătură o mai întâlnesc şi astăzi, după mai bine de trei decenii, pe site-ul aceleiaşi gazete; au urmat publicistul maltez Joe Cassar şi, seara târziu, Marc Semo de la „Libération”... Toţi se interesau de starea Bisericii. Joe Cassar m-a întrebat dacă aş vrea să fac o călătorie în Malta, adăugând că există acolo o fundaţie purtând numele lui Konrad Adenauer (marele om politic vest-german) care manifestă interes pentru religie...

Am luat aceste cuvinte drept o formulă de politeţe, iar după o lună am şi uitat de ele. Însă pe 8 martie 1990 a sosit invitaţia în Malta. Nu era din partea Fundaţiei „Konrad Adenauer”, ci a unei academii pentru dezvoltarea democraţiei (AZAD), a partidului de guvernământ, care organiza, pe 7 aprilie 1990, un seminar la care eram invitat să prezint o comunicare despre transformările petrecute în Răsăritul Europei.

Cu o lună înainte îmi scosesem paşaport. Acum aveam nevoie de o viză malteză – urma să plec într-acolo pe 4 aprilie 1990 –, iar Malta nu avea ambasadă în România. Fără această viză nu îmi puteam ridica de la Agenţia TAROM biletul de avion care îmi fusese trimis. După tot felul de încercări, am luat cartea de telefon şi am format numărul Ambasadei italiene din Bucureşti. Mi-a răspuns un domn cu voce de om în vârstă. I-am explicat în câteva cuvinte că mi-ar fi trebuit o viză, fie şi de două-trei zile, pentru invitaţia din Malta. După ce m-a ascultat, mi l-a trecut în receptor pe viceconsulul Marapodi. I-am spus şi lui ce doream. „Veniţi încoace!”, mi-a zis.

Peste o jumătate de ceas sunam la poarta ambasadei. Luasem la mine invitaţia, paşaportul şi două fotografii. Am fost poftit de viceconsul să mă aşez; acesta şi-a aruncat zece secunde ochii pe invitaţie, după care mi-a întins o fişă să o completez. În timp ce scriam, a intrat în încăpere un locotenent de carabinieri (făcea parte din personalul ambasadei) şi m-am uitat cu admiraţie la strălucitoarea sa uniformă. Când am terminat de completat fişa, viceconsulul mi-a spus că peste două zile puteam merge să-mi ridic paşaportul cu viza de la consulatul italian din strada Arhitect Ion Mincu. „O să stau la coadă cu soacrele care se duc acum în Italia...” „Atunci, veniţi poimâine tot aici”, mi-a spus viceconsulul. Aveam să-i trimit din Malta o ilustrată cu câteva cuvinte de mulţumire.

Pe vremea aceea, ca să călătoreşti în străinătate era necesară o adeverinţă de la Secţia Financiară din care să reiasă că nu ai datorii la stat. Am obţinut-o cu ajutorul unui ziarist care în ianuarie îl chemase pe unul dintre fotografii redacţiei să îmi facă poze pentru paşaport. În noaptea dinaintea plecării am rescris şi rebătut la maşină textul comunicării – redactat în italiană – pe care urma să o citesc, intitulată Nevoia de libertate spirituală. Cu câteva zile înainte primisem o telegramă din Malta în care eram întrebat dacă mai puteam rămâne opt zile peste cele patru consacrate seminarului. Joseph Cassar se afla în străinătate pe durata seminarului şi ar fi vrut să mă revadă. Am răspuns bucuros; afirmativ.

În noaptea de 3 spre 4 aprilie 1990 nu am putut dormi. Am plecat spre Otopeni la 5 dimineaţa, în maşina unui prieten. Luasem cu mine doar o valiză mică; bagaj de mână. După ce m-a examinat fugitiv, vameşul nu mi-a cerut să o deschid. Era coadă, aşteptasem în înghesuială, iar acum mă înghesuiam din nou pentru a-i arăta paşaportul unei femei imense aşezate în dosul unui ghişeu, care purta pe umeri epoleţi de subofiţer de Securitate. Aveam pe paşaport o viză italiană şi un bilet de avion Bucureşti – Roma – Malta. Mă aşteptam să fie intrigată, însă, după ce mi-a răsfoit paşaportul filă cu filă, n-a spus nimic, cerându-mi doar adeverinţa de la Secţia Financiară, a citit-o şi mi-a pus o ştampilă de ieşire din ţară pe paşaport...

Avionul cu care plecam era un YL 18 rusesc. Trebuia să decoleze la 8 sau 8.30, însă în cala bagajelor se găsise o valiză în plus. Am auzit vocea unuia dintre piloţi spunând: „Ne periclitează pe noi!”... Priveam prin hublou ziua mohorâtă, mă gândeam la vremurile când puteai fi dat jos din avion chiar şi în ultima clipă, la avioanele pe care cu un an şi jumătate în urmă le priveam cu un sentiment de frustrare de pe apa lacului Căldăruşani, unde mă plimbam cu barca, la faptul că de 25 de ani nu ieşisem din ţară, la convingerea că dacă e să călătoreşti nu trebuie să o faci cu orice preţ, ducând cu tine mâncare şi drămuind fiecare ban...

Pe la orele 10 sau 10.30, avionul a decolat. Făcea mai întâi escală în Albania, la Tirana, aşa încât nu mai puteam să prind cursa Air Malta pentru care aveam, de la Roma, bilet. Îmi închipuiam că nu poate exista decât o singură astfel de cursă pe zi, Malta nefiind decât o insulă în Marea Mediterană. Auzeam vorbindu-se româneşte, câteva glasuri în italiană şi mai erau două-trei bănci de pasageri albanezi care tăceau. Nu aveam ce să privesc prin hublou decât un văzduh cenuşiu. Apoi, avionul a început să piardă din înălţime.

Când venea la aterizare, am văzut cazemate şi cuiburi de mitralieră la marginea pistei. Clădirea aeroportului din Tirana semăna cu magazinul alimentar din Babadag, cu deosebirea că în faţa intrării erau doi palmieri scofâlciţi. La Tirana au coborât şase sau opt pasageri. Apoi au intrat în avion nişte soldaţi îmbrăcaţi în uniforme identice cu ale militarilor din filmele chinezeşti. Voiau să vadă dacă nu a rămas vreun albanez. Regimul comunist de la Tirana nu se prăbuşise încă.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News