Prof. Mircia Dumitrescu, pictor, grafician și sculptor, membru corespondent al Academiei Române, care a ilustrat multe din cările lui Nichita Stănescu a povestit în cadul podcastului realizat de Ionuț Vulpescu, cum i-a ilustrat lui Nichita Stănescu mai multe volume de versuri, inclusiv o carte de... patru metri, dar și și cum a păcălit marele poet Fondul Literar, la care avea datorii.  

”Este un decalog celebru în lumea umanistă, este Decalogul pentru Mircia, scris de Nichita Stănescu, ia amintit Ionuț Vulpescu maestrului Dumitrescu, în cadrul podcastului Avangarda.

Mircia Dumitrescu: Pot să îl spun pe dinafară. E prima poezie pe care mi-a dat-o. Eu eram debusolat atunci, așa era viața. Făcusem o expoziție foarte bună în ʼ73, când am ieșit pe piață, și el m-a văzut, mi-a dat-o ca un firman, și spune:

„1. Să nu-ți minți ochii cu ochi.

2. Să nu-ți furi realul în real.

3. Să nu te înșeli pe tine însuți ca și cum ai fi altul.

4. Să nu vorbești în numele nimănuia, căci numele tău al nimănuia este.

5. Să-ți faci chip cioplit.

6. Să-ți faci chip din linii.

7. Să-ți faci chip din trilul ciocârliei.

8. După ce le-ai făcut pe toate astea, încearcă să le îmbrățișezi dacă poți.

9. Îmbrățișarea chipului cu chip sărut se numește.

10. Numai chipul se îmbrățișează cu chipul, căci brațele sunt făcute pentru ararea câmpului. Amin.”

Pentru mine a fost foarte complicat, căci fraza aceea: „Să nu-ți furi realul în real”, îmi părea că se repetă. După un timp am înțeles, că unul dintre „realuri” e realitatea. Un real și o realitate superioară. Deci dintr-odată, săritura este fantastică. Am înțeles cu adevărat în momentul când m-am întâlnit cu Basarab Niculescu și vorbea despre transdisciplinaritate, despre terțul exclus și, dintr-odată, cuvintele acestea au devenit mult mai grele, mult mai serioase. Cu toate că le pipăiai, dar nu înțelegeai în esență. Restul sunt foarte frumoase, și „brațele sunt făcute pentru ararea câmpului”, dar și faptul că sărutul nu este altceva decât fața noastră către Dumnezeu. Deci noi vorbim om cu om, ne uităm unul la altul, ne vedem și acum cred că începe o tragedie, că stăm la televizor atât de mult și în fața unui ecran. Nu știu dacă ne mai vedem ochi cu ochi.

I.V:  Dumneavoastră ați făcut ilustrația multora dintre volumele lui, iar el v-a dedicat 33 de poeme. Cum era Nichita? Ce l-a particularizat? Ce face din Nichita Stănescu cel mai strălucit poet al unei generații ea însăși strălucite, generația ʼ60?

M.D: Eu nu pot să spun că am fost prieten cu Nichita Stănescu. Eu l-am iubit, dar l-am iubit ca pe un magister. Eu am fost mult mai apropiat de scriitori decât de artiștii plastici. Cu artiștii plastici am fost prieten numai cu cei buni: Mirel Zamfirescu, Apostu, oameni de talie mare în plastică. Dar la literatură, mă interesa foarte mult sistemul lor compozițional. De exemplu, dacă vezi sistemul compozițional al unui roman de Breban, îl vezi cum aruncă fraza, și după continuă într-o altă frază și într-o altă frază, și te duce, așa cum poate face Proust sau Faulkner și așa mai departe. La Nichita, la fel se întâmplă.

Eu nu l-am iubit inițial pe Nichita, l-am iubit pe Sorescu, fiindcă eram ahtiat după Kafka, iar el avea parabola aceea. Sorescu intrase în parabole. Nichita m-a fascinat în momentul în care am văzut cum așeza cuvintele și pleca de la un detaliu simplu, și, brusc, finaliza cu o înțelepciune, cu o concluzie aproape metafizică. Așa cum și în Decalog, „numai brațele sunt făcute pentru ararea câmpului”.

Îl urmăream pentru că avea o spontaneitate fantastică. Îmi pare rău că pe piață au fost foarte puține lucruri scoase pentru public. Nichita, într-o noapte, la ziua unui prieten, a scris 40 de poezii „– Vin perșii, mamă!” Erau cântate – el știa foarte bine să cânte și la pian, cânta și 40 de poezii, dictate una după alta, pe muzica celui care era la pian. Era de o inventivitate fantastică și de o tragedie, în același timp! Totul pleca jucăuș și se sfârșea în metafizică curată! L-am văzut odată uitându-se la un picioruș – era un desfăcător de bere, un kitsch total, făcut cu email, iar tocul desfăcea sticla de bere. Nu înțelegeam cum se putea uita la o prostie ca aia.

La mine a venit și mi-a dedicat una dintre poeziile date. Venise în vizită la mine, cu un rucsac în care erau „ciozvârte de femei, mult retezate/ ținute mult la fum, deci afumate,/ mi le-a adus pentru mâncat”. Aici începe o beție totală după asta...

Așa a câștigat un bănuț pe care nu i-l lua Fondul Literar

I.V: În 2023 se împlinesc 90 de ani de la nașterea lui Nichita.

M.D: Am făcut o carte pentru el. Are patru metri.  Cartea e în felul acesta. Are patru metri. Când se deschide, stă pe un trepied și tu trebuie să te miști patru metri ca să dai foile. Pregătesc acum o carte mai mică, pe care o voi scoate pentru împlinirea a 90 de ani. Una care e de numai 50 de centimetri. Am făcut câte 11 cărți, în franceză, în engleză, în germană și acest volum e în sârbă, pe care l-a tradus Adam Puslojić, prietenul nostru. Și vreau să spun că nu s-a lăsat și mi-a zis: „Am tradus, am tradus, lasă-mă să scriu și eu un volum!” Vedeți că a scris aici o poezie și a scris-o și în sârbă, apoi și-a tradus propria poezie, care e scrisă în sârbă – ca semn al prieteniei. Adam Puslojić împreună cu Nichita au celebra carte Belgradul în cinci prieteni.

Un lucru pe care nu îl știe nimeni și îl spun acum, pentru că e ceva foarte serios. Eu i-am făcut Respirările, când plecasem din învățământ și eram la Editura Sport-Turism. Atunci i-am publicat desenele. Așa a câștigat un bănuț și el, pe care nu i-l lua Fondul Literar. Atunci, banii îi primea de la artiștii plastici și astfel nu mai avea datorii. Dincolo avea datorii.

”Nu, Mircia, scoate picioarele”!

I-am făcut o fotografie, pe care trebuia să o pun pe spatele cărții. Mie mi-a plăcut foarte mult fotografia. Dar el, în perioada aceea, i se umflaseră picioarele, le avea cam butucănoase, și mergea cu niște teniși cam desfăcuți la șireturi. De ce e amuzant? Că mi-a zis: „Nu, Mircia, scoate picioarele!” Și atunci a rămas numai portretul. Mie îmi plăcea, că era foarte frumos. Atunci, mi-a spus un lucru frumos: „Vezi, ar trebui ca orice scriitor și orice om să-și aleagă o poză care să fie arhetipală.”

Așa cum are Eminescu. Îl luăm pe Eminescu cel tânăr, cu pletele în vânt. Dar eu aș opta pentru cea în haină albă, cea de maturitate. Și mie mi-ar plăcea să am poza care era în volumul care a apărut în Anglia, eram cam la 40 de ani. Majoritatea s-a apropiat de Nichita când era spre bătrânețe, când buzele erau crăpate… Sigur, era foarte expresiv. Bătrânețea este expresivă.

Podcastul realizat de Ionuț Vulpescu poate fi urmărit pe platforma youtube.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News