Adriana Săftoiu, absolventă a Facultății de Litere, nu a putut să fie profesor de limba română, din pricina salariilor. „Ca profesor debutant, dacă nu te ajută părinții, nu ai cum să faci față”, i-a spus Săftoiu lui Ionuț Vulpescu, în podcastul pe care fostul ministru al Culturii îl realizează pe platforma youtube, 

”Din aceleași motive foarte mulți studenți de Facultate de Litere și nu numai, foarte, foarte buni, nu se duc la catedră, a spus Adriana Săftoiu. Din cauza condițiilor în care își fac treaba. Și îți mărturisesc că am avut de ales între oferta pe care o prinsesem atunci, de a lucra la momentul acela la Agerpres, așa cum se numea, și de a fi profesor. Salariul era mult mai bun la Agerpres și aveam posibilitatea să îmi plătesc mult mai lejer gazda. Pentru că după ce am terminat facultatea am stat vreo cinci ani în gazdă, până când am fost noi capabili să ne cumpărăm primul nostru apartament în rate. Să știi că asta se întâmplă și acum.

Apropo de legile care se tot discută acum, eu  spun că ar trebui să ne uităm ce au făcut alte țări care au avut probleme cu Educația, poate la fel de mari, cum ar fi Finlanda. Care acum peste 40 de ani se confrunta cu un sistem de învățământ foarte slab, cu rezultate foarte slabe. Finlanda acum este de top, dar acum peste 40 de ani, repet, nu era de top. Dacă studiezi interviurile, mărturiile oamenilor de la ei, care s-au ocupat de acest sistem, îți spun un lucru esențial: primul lucru pe care l-am făcut ca să creștem calitatea învățământului a fost să investim în resursa umană.

Cu media sub 9,50, în Finlanda nu intri în Învățământ

Poți să ai cele mai bune școli din punctul de vedere al infrastructurii. Dacă resursa umană e slabă, calitatea învățământului e slabă. Dar e mai mult decât atât. Pe lângă faptul că ei, la momentul acela, au pus un salariu foarte bun, adică 1000 de euro acum 30, 35 de ani, însemna foarte mult! Să nu comparăm cu ce înseamnă acum 1000 de euro, condițiile de intrare în sistem erau la fel de drastice. Practic, în Finlanda, dacă media generală la finalul facultății și lucrarea aceea de final, de licență, era sub 9.50, nu puteai să intri în învățământ. Deci trebuia să ai 9.50 plus obligatoriu master de pedagogie, care acum înțeleg că și la noi e obligatoriu, și doar așa puteai să intri în învățământ. Deci nu oricine poate fi profesor.  Nu, pur și simplu, dacă nu ai găsit un loc de muncă, zici: „Mă duc și eu, predau un an, doi, și apoi mai văd ce fac.” Dar pentru asta trebuie să ridici condițiile de intrare, dar și condițiile materiale. Și de acolo mergi mai departe. Acesta a fost motivul pentru care nu mi-am permis să intru în învățământ. Să intri în învățământ la salariile care erau atunci, dar chiar și acum, pentru un profesor debutant, la salariul mediul pe economie, și să plătești o gazdă, să cumperi niște cărți, ca să poți să ții pasul, în domeniul tău, eu cred că dacă nu te ajută părinții, nu ai cum să faci față. Pur și simplu! Cu facturile pe care le ai... nu e populism. E pur și simplu realitate. Și atunci, ca să fii profesor, ca să fii chiar și medic, deși aici lucrurile stau un pic mai bine...

Ionuț Vulpescu: Într-adevăr, nu poate cineva să îi învețe pe copii literatura română, dacă el e de șase sau de șapte. Nu poți. Și asta e valabil la toate disciplinele.

A.S.: Un examen de titularizare cu 7, te rog să mă ierți, mie mi se pare incalificabil. Incalificabil! Eu sunt convinsă, am văzut acum, că în actuala lege, pentru profesorii debutanți, se pleacă de la salariul mediu și poate crește progresiv. Eu spun că e puțin, te rog să mă crezi.

Meritul noii Legi: recunoaște că avem analfabeți funcțional

A.S.: Dacă ne gândim la reformă, cred că primul lucru la care ar trebui să răspundem e ce vrem să facem cu școala? La ce folosește școala pentru acești copii? Școala pare uneori a fi un loc de abandon, unde îți duci copilul să stea cât timp tata și mama merg la serviciu. Ce vrem să facem noi cu această școală și cu acești copii? Pe de o parte, avem acesta lege. Am văzut în preambul că vorbește despre ceva despre care alte legi nu prea au vorbit, pentru că e ca și cum ți-ar fi rușine să recunoști că ai o problemă, și să nu râdă lumea de tine; despre analfabetul funcțional. Deci aici, în sfârșit, se spune, că noi avem analfabetul funcțional, și că la noi foarte mulți copii termină școala în aceste condiții. Bun, deci un diagnostic relativ corect. Nu știu dacă tratamentul e corect sau e bun, tratamentul propus de această lege. Eu personal aș insista să găsim acea formulă prin care toți copiii, dar toți copiii, cel puțin până la învățământul obligatoriu, să fie de nivelul notei 7. Pe mine nu mă mai încântă faptul că am olimpici și copiii de nota 7 și foarte puțină medie, foarte puțină clasă de mijloc. Uite, Japonia face acest lucru. Japonia consideră că performanța unei școli e faptul că toți copiii sunt la nivelul 7. Ei au zis: dacă ești la nivelul notei 7 înseamnă că ești capabil să te încadrezi în societate. Îți cunoști abilitățile, îți alegi un text, înțelegi ce spune acel text... cei de mai sus, sunt deja o zonă mai rarefiată, nu ne interesează ca toată lumea să facă învățământ superior – facultate – dar ne interesează ca toată lumea să fie la acest nivel. Asta mi-aș propune în primul rând. Să găsesc acele metode ca tot elevul meu să ajungă la nota 7. (...)

La testele PISA le-a dat o rețetă pentru slăbit și ei învățaseră comentarii

Eu, în primul rând, simt nevoia să hotărâm odată dacă acesta e nivelul. Și dacă la testele PISA despre care tot vorbim noi, ajungem, într-o bună zi, ca România să nu mai ocupe ultimele locuri. Și pentru ascultătorii tăi, chiar dacă ei probabil deja știu, dar simt eu nevoia să fac această precizare. De ce avem rezultate mici la testele PISA?

Pentru că noi nu îl învățăm pe copil să coreleze informațiile. Mai ții minte că acum ceva ani le-au dat la testul PISA o rețetă de slăbit. Au fost șocați. Elevii noștri de 14 ani nu înțelegeau ce să comenteze la rețeta aia de slăbit? Păi, din păcate, acolo erau de comentat elemente care țineau de biologie, de chimie, că era o rețetă, dacă îmi amintesc eu bine, pe bază de proteine, și tu trebuia să știi ce înseamnă o proteină. Nu știau ce să facă cu textul scris.

La puțin timp după această experiență, le-au dat o etichetă de pe un pachet de biscuiți. Să comenteze. Din nou, ai noștri s-au speriat. Pentru că ei când au un text scris așteaptă o poezie, „doamna ne-a dictat un comentariu, noi am învățat comentariul”, redăm comentariul. Aici, la testele PISA, arăți dacă tu, citind textul, știi ce să faci cu informațiile din textul respectiv. Acolo trebuie să sperăm noi să ajungă elevul nostru.

”Nu vă dați seama cât de greu e gimnaziul în România”

După aceea, eu m-aș concentra, și aș fi creat asta de mult, îți spun foarte sincer, România are nevoie de chestia asta, de două ministere separate. Ministerul Educației, pentru preuniversitar și pentru universitar. Nu secretari de stat! Serios! Nu secretari de stat! Școala de bază e preuniversitarul. Nu știu în ce măsură ai stat de vorbă cu elevii noștri care termină liceul. Fiul meu, și nu e singurul, când a terminat gimnaziul, și mi-a mărturisit asta spre finele liceului, mi-a spus: „Mama, când am terminat gimnaziul și am putut să intru la liceu, mi-a crescut stima de sine! Tu nu îți dai seama, voi nu vă dați seama, ca părinți, cât de greu e gimnaziul în România! Eu plângeam în cameră la mine – fiul meu fiind mult mai clar îndreptat spre zona umanistă – din cauza matematicii. Era o nebunie ce mi se cerea acolo!” Fiind deja mare, adult, îmi spune: „M-ai înnebunit, am înnebunit, un an de zile am făcut meditații la matematică, să pot lua examenul acela! Nimic din ce am învățat acolo, nu am aplicat ulterior, în viața de zi cu zi.” Și o țin cu din alea: „Ți-a educat logica”. Se uită la mine și zice: „Bine, bine, eu înțeleg, trebuie să îți motivezi cumva investiția, știi?” Deci gimnaziul e foarte greu, chiar față de liceu! Putem avea o discuție foarte aplicată, Ionuț, despre cărți. Discutând cu prieteni de ai mei care au edituri, i-am întrebat ce se vinde cel mai bine în România. Și mi-au spus: cartea pentru copii. Dacă îi întrebi pe librari, or să îți spună cartea pentru copii. Drept urmare, ei, editurile, editorii, se întreabă. Deci toată lumea începe bine. Părinții când au copiii mici, de grădiniță, de școală primară, cumpără cărți. Le citesc copiilor cărți. Copiii se bucură încă la 5 ani, la 6 ani, că le faci cadou cărți. Eu am spre bucuria mea, copiii pe care i-am nășit și care sunt încă mici, până în 7, 8 ani, și cea mai mare plăcere a mea dar și a lor, e să mă cheme să le citesc povești. Întrebarea pe care ți-o pui e ce se întâmplă după 10 ani. Cum Dumnezeu, după 10 ani, aceiași copii, aceiași părinți, care cumpărau cărți, citeau, sunt cei pentru care dispare chestia asta”, a întrebat Adriana Săftoiu.

Interviul integral poate fi accesat pe platforma youtube.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News