România Nouă – organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor, în numărul apărut în 6 aprilie 1918, publică pe prima pagină, sub semnătura „T. Pribeagul”, epica unei întâmplări care s-a învârtit în jurul simbolului pe care îl reprezenta acum o sută de ani chipul Reginei Maria. Povestea moșneagului cu fizionomie de patriarh care fascinat de tabloul „Crăiesei românilor” decide să ducă în Moldova, pentru a vedea și ceilalți chipul celei care a contribuit din greu la construcția României Mari.   

„Crăiasa noastră

Ieri s'a abătut pela tipografia noastră un preot moldovean moșneag din ținutul Sorocii, venit la Chișinău să vadă noua rânduială de viață după Unire. Trecând pe bulevard s'a oprit în fața vitrinei dela librărie, s'a uitat cu deamănuntul și după câteva clipe de reculegere și-a pus ochelarii, ca să privească cu tot dinadinsul portretul Reginei așezat în galantar. Vreme îndelungată a ținut contemplația venerabilului slujitor al altarului. Cine știe ce judecăți, ce amintiri și ce speranțe se perindau în mintea lui, în clipele când ochii cercetători i se proniseră asupra frunții cu diademă... 

Bătrânul a deschis ușa librăriei, a dat binețe și îmbrățișând cu o privire rafturile de cărți s'a apropiat de unul din noi: - Te-aș pofti d-nule, să-mi dai și mie un chip de-al Crăiesei noastre; Vreau să îl cumpăr să-l duc la mine acasă, să-l arăt Moldovenilor din satul meu, să-și cunoască și ei stăpâna, s'o vadă că tare-i frumoasă...

Moșul cu fața de patriarh era o apariție simpatică. Inalt, drept, croit în linii mari, cu obrazul senin, cu ochii vioi, cu pletele pe umeri, se înfățișa ca un arhimandrit de pe vremea lui Neagoe Basarab. Vorba lui curgea domoală și cumpătată, glasul avea o resonanță gravă ca un clopot de mănăstire veche și cuvintele păreau că vin de departe, dela cronica lui Neculce. Ne-am strâns cerc în jurul lui, un mănunchiu de băjenari cu sufletu plin de toate otrăvile zilei. Graiul moldoveanului s'a deslegat repede și noi îl ascultam duși pe gânduri, cum ai asculta pildurile unei căzănii...

Da, da, - urmă părintele, - tare-i frumoasă și e bine așa... Că vedeți d-voastră, așa-i făcut Moldovanul, aiasta-i patima lui, ține la ce-i frumos...

Protoiereul a zâmbit, a clipit din gene și plecându-și puțin capul, ca să ne vadă mai bine, a continuat cu seriositate. Decât, că pe lângă frumusețe și vrednicie se cere la casa omului... Eu zic, casa omului, fiindcă țara o casă mare este și împăratul se chiamă stăpân în ea. Vai de casa unde muierea nu e vrednică; se prăpădește. Și împărăția tot așa se duce. Cine l-o dat gata pe Nicolae Ftaroi, nevasta lui, știți d-voastră...

Vorbele biblice ale moșneagului se desfășurau lapidare, zugrăvind tablouri morale și stări politice, răsfrânte de după culisele pătate ale curții din Petrograd, în conștiința populară a țăranilor dela Soroca.

Noi, - deschise cuvântul din nou, înețeleptul analist, - noi vorbe bune am auzit de crăiasa dela București. Este, domnilor, la mine în gazdă un căprar dintr'o roată de soldați români, unu Niță dela Rucăr, din Țara românească... Cuminte ficior, Niță, știe carte, și viteaz, a fost rănit în două rânduri: la Jiu și la Oituz... Cu el vorbim noi seara, că știe povesti frumos... Regele nostru, zice Niță, să știți că a ținut la noi și la bine și la rău... Vedeți tunica asta a mea prin care a trecut glonțul Neamțului, așa a venit el la Iași cu hainele de pe el, fiindcă a vrut să ție cu poporul... Și Regina, zicea Niță, eu o cunosc părinte, că a fost în spital, s'a plecat spre patul meu, mi-a lăsat o floare și m'a mângâiat pe frunte... Ea tot cu săracii, mama săracilor, vrea drepturi și pământ pentru noi, scrie la gazetă, cu mâna ei...

Așa ne-a vorbit bătrânul popă, cu accente smulse dintr'o viitoare epopeie populară în vreme ce subțioară strângea portretul „Crăiesei noastre”, pe care se pregătea s'o ducă acolo în satul lui, s'o arate Moldovenilor.

Ne-a strâns cu vigoare mâna la despărțire și s'a îndrumat spre ieșire cu aceleași gesturi de demnitate patriarhală. Vorbele lui lăsau în urmă o atmosferă de sănătate rustică, o notă postumă din crezul veacuerilor de demult...

Am tăcut cu toții, unul doar i-a mai aruncat o vorbă: - Și ce socoți, Părinte, Moldovenii vor fi cu credință pentru noul scaun de domnie?

Moșneagul s'a întors din ușe, în cadrul ei figura ei crescuse parcă, avea aspectul unui arhiereu desfăcut într'o frescă de pe păretele mânăstirii dela Cozia...

- Da, Domnule, Moldovenii sunt neam de oameni credincioși, dar să știe că au un stăpân, fără stăpân nu se poate...

Ne-a mai privit o dată în față și-a plecat apoi moșneagul, ducând cu el pe „Crăiasa noastră”.

T. Pribeagul”

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News