Data publicării: 11.01.2011 20:01

Cine a fondat creştinismul? Hristos sau Pavel?

Autor: DCNews Team | Categorie: Lifestyle

Sfantul Pavel predicând în Atena - tablou de Rafael (1515)

Mult timp, răspunsul la această întrebare a fost unul singur, tranşant şi evident pentru toţi: Iisus Hristos. Abia la începutul veacului al XX-lea, s-a propus şi un alt nume: Pavel, Apostolul Neamurilor. Teza a fost lansată de mare istoric german Adolf von Harnack în lucrarea Das Wesen des Christianismus (1900), şi, potrivit acesteia, Pavel ar fi impulsionat mişcarea iniţiată de Iisus din Nazaret, pervertind umanismul simplu şi idealist al acestuia prin speculaţiile sale asupra păcatului şi mântuirii.

autor: Prof. univ. dr. Mircea Duţu

Teoria lui, inspirată din filosofia lui Fr. Nietzsche, care, mai înainte, desemnase pe apostul drept adevăratul fondator al creştinismului, mai degrabă decât Hristos, a dobândit repede adepţi. În 1907, teologul german Arnold Meyer vorbea de un ocean care ar despărţi pe Iisus de „straniile specualţii” ale sfântului Pavel, dar era de părere că apostolul a fost „principalul fondator al acestei forme de creştinism, care singură s-a arătat capabilă de a supune lui Hristos lumea”. Într-o lucrare recentă, Qui a fondé le christianisme? (Ed. Labor et Fides – Bayard, Paris, 2010), doi reputaţi specialişti în materie, D. Marguerat şi E. Junod, reiau problema şi încearcă să ofere un răspuns, în lumina ultimelor date istorico-teologice, fundamentalei întrebări.

Orice religie are fondatorul său?

Identificarea fondatorului unei religii constituie o problemă importantă şi, uneori, deloc simplă. O sectă se reclamă cel mai adesea de la un inspirator, un maestru gânditor, a cărui memorie este onorată şi actul fondator cât mai bine datat istoric. Situaţia e mai complicată în cazul unei religii, datorită complexităţii fenomenului de formare şi amplorii consecinţelor sale. Aşa, de pildă, în privinţa Islamului, Allah este considerat drept fondator, rolul lui Mahomed fiind clar recunoscut în organizarea credinţei şi fixarea practicilor sale. Dimpotrivă, hinduismul nu cunoaşte nicio figură de referinţă. Pentru iudaism, dilema constă în a reţine acest rol pentru funcţia legiuitoare a lui Moise ori intervenţia structurală a profeţilor. Situaţia este mai complicată în cazul creştinismului, referitor la fondatorii săi fiind avansate, de regulă, două nume: Iisus şi Pavel. Iar pentru a justifica prezenţa apostolului în ecuaţie, se aduce repede o serie de argumente: nu este cel care a convertit simplicitatea mesajului lui Hristos într-un discurs speculativ, doctrinal şi polemic? Nu învăţatului din Tars îi revine meritul de a rupe legăturile cu iudaismul, acest decisiv divorţ, la care Iisus niciodată nu s-a gândit? Dar oare, Pavel, după ce a renegat iudaismul, nu a trădat, de asemenea, şi gândirea Nazarineanului? În răspunsurile oferite la atari întrebări, stă, în mare parte, cheia întregii probleme a fondării creştinismului ca religie.

Iisus, un reformator al lui Israel

La întrebarea dacă Iisus a dorit să fondeze o nouă religie, răspunsul aproape unanim al specialiştilor este că nu, că acesta nu a avut intenţia de a fonda o sinagogă separată, nici o comunitate sectară. A fost numai un reformator al lui Israel, iar acţiunea lui s-a concentrat aproape exclusiv în această direcţie. Însă proiectul, cristalizat treptat în jurul minunii Învierii sale, şi pe baza învăţăturilor lui, avea să genereze fenomenul care va conduce, în cele din urmă, după aproape un veac de lucrare asupra lui însuşi, la constituirea unei noi religii, creştinismul. Într-adevăr, să nu uităm că, spre deosebire de alte religii monoteiste, creştinismul s-a ivit în cadrul alteia, cea evree, şi în urma unor prefaceri şi conflicte intestine, a reuşit să-şi croiască un drum propriu. Revenind la primele începuturi, Iisus s-a aflat înconjurat de două cercuri de discipoli; mai întâi, intimii, în număr de 12; îl al doilea rând, s-a format, treptat, o mişcare care cuprindea bărbaţi şi femei, simpatizanţi suficienţi de apropiaţi de el încăt să-l urmeze în drumurile sale. „Nucleul dur”, al celor Doisprezece, nu reprezenta un grup retras din lume, precum secta Qumran, ci trimitea la cele douăsprezece triburi ale lui Israel şi exprima ceea ce căuta Iisus: o recompunere simbolică a poporului ales. Aşadar, scopul Nazarineanului nu era acela de a înlocui pe Israel, ci de a arăta că credinţa poporului său trebuia să fie renovată, restaurată, reînviată. Unii specialişti, precum David Fussler, consideră că Iisus nu se deosebea cu nimic de un rabin fariseu. Totuşi, o asemenea interpretare nu explică respingera sa virulentă de către căpeteniile religioase ale poporului din care făcea parte. După D. Marguerat, în special în problema purităţii, acesta a mers mai, şi, potrivit autorităţilor religioase ierusalemite, prea departe. El afişează o comuniune cu oameni moralmente impuri; vindecă bolnavi (orice maladie fiind considerată pe atunci un păcat, o sancţiune divină), atinge leproşii. În accepţiune oficialităţilor religioase, o asemenea persoană se putea integra numai după spălarea păcatelor, în urma ritualurilor de purificare. Aceasta din urmă era legată de sfinţenia lui Israel, fiind traducerea corporală a alegerii divine. Ori, Iisus vine şi spulberă acest tabu, punând astfel în pericol un element important, constitutiv, al poporului său, acela de a fi ales.

Pavel, cel care a mondializat creştinismul

Principalul merit conferit lui Pavel este acela de a fi făcut din creştinism o religie universală. La aceasta a contribuit şi statutul său de personalitate care sintetiza valorile timpului. Mai întâi, avea o formaţie biblică solidă, la una din şcolile fariseene din Ierusalim, chiar pe lângă celebrul Gamaliel. A urmat apoi şi cursurile unei şcoli filosofice greco-latine, de nivel universitar, poate pe cele alei reputatei şcoli stoice din Tars. El simbolizează întâlnirea fertilă şi complementară a trei culturi: evree, greacă şi romană; vorbeşte aramaica, limba strămoşilor săi, dar şi greaca şi latina; cunoaşte şi valorifică, la nevoie, virtuţile juridice ale condiţiei sale de cetăţean al Romei.

De pe acest postament, el va promova şi va traduce la nivel mondial ceea ce Iisus spusese şi realizase în interiorul lui Israel. Acesta zicea că Dumnezeu oferă iertare oricărei femei sau oricărui bărbat, indiferent de ce sunt ei, puri ori impuri, purificându-se prin simplul fapt al acceptării lor. Pavel transferă în planul umanităţii globale această convingere – anume doctrina îndreptării prin credinţă: nu numai că Dumnezeu primeşte orice bărbat sau femeie, indiferent de statutul lor social sau religios, dar şi indiferent de cultura din care făceau parte. Din acest punct de vedere, apostulul se dovedeşte un interpret fidel al mesajul fondator al lui Iisus. Prin itinerariile sale de evangheliare, şi mai ales prin ideea lui de a deschide uşile noii religii şi pentru „păgâni”, neevrei, fără ca, mai întâi, aceştia să treacă la mozaism, Pavel a făcut să fie depăşit riscul ca creştinismul să rămână o simplă sectă în cadrul iudaismului, ca multe altele, şi să-şi poată afirma calea proprie şi apoi să devină una din marile religii ale lumii. Recunoaşterea rolului primordial al Apostolului Neamurilor în construirea noii religii, după unele şovăieli contestatoare (adversarii îl caracterizau ironic „trup plăpând şi cuvânt nul”, iar criticismul iluminist vorbea de un „Paul de Tarse” devenit un „Paul de la Farce”) este acum unanimă. În veacul al XVIII-lea, eruditul german H.S. Reimarus îl considera drept „inventatorul creştinismului”, în secolul următor Fr. Nietzsche prefera să-l desemneze prin termenul de fondator, iar în zilele noastre, A. Decaux îl numeşte „arhitectul creştinismului”. La rândul său, omul de cultură evreu A. Chouraqui afirmă: „Saul din Tars, Pavel Apostolul evreu al neamurilor este, fără îndoială, cel mai puternic geniu evreu al timpului său”.

Iisus şi Pavel: matrice fondatoare

Pentru a evidenţia rolul specific al celor două persoanlităţi în zidirea creştinismului, D. Marguerat şi E. Junod încep prin relevarea asemănărilor dintre aceştia, indentificând şapte ca principale. Amândoi sunt evrei, practică religia potrivit ritualului evreu şi nu-şi reneagă credinţa ancestrală şi nici promisiunile divine făcute lui Israel. Sunt aproape contemporani: Iisus se naşte cu 3-4 ani înainte de era noastră şi moare, cel mai probabil, la 7 aprilie 30; naşterea lui Pavel se situează în jurul anului 5, convertirea are loc în jurul anului 32 şi moarte între 60 şi 64. Şi unul, şi celălalt, au traversat o experienţă vizionară; botezul în apele Iordanului de către Ioan Botezătorul a reprezentat pentru Iisus ocazia unei viziuni mistice: deschiderea cerurilor, coborârea Sfântului Duh, glasul ceresc proclamând demnitatea de Fiu (Marcu 1, 9-11). Pe drumul Damascului, Pavel e împresurat de un cerc de lumină orbitoare şi interpelat de o voce celestă: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” (Faptele Apostolilor 9, 3-9). Aşadar, amândoi au fost mistici. Şi unul, şi celălalt, au dus o viaţă itinerantă, înconjuraţi de discipoli, trăind din primirea care li se făcea. Urmând obiceiul rabinilor, fiecare practica o meserie manuală: Iisus pe cea de teslar sau de cioplitor în piatră, precum tatăl său Iosif, Pavel era confecţioner de corturi. În ambele cazuri, lectura Torei e calată pe un eveniment major: pentru Iisus, proximitatea Împărăţiei lui Dumnezeu conferă priorităţii iubirii o urgenţă imediată; la Pavel, moartea lui Iisus devine cheia lecturii legii.

Şi unul, şi celălalt, au dezvoltat o teologie novatoare, pe care vechiul iudaism a considerat-o destul de periculoasă pentru a o combate şi a o respinge. În fine, amândoi au pierit de o moarte violentă, condamnaţi în urma unui proces judiciar, executaţi de autorităţile romane, având în vedere denunţarea căpeteniilor religioase evree. Aşadar, două destine asemănătoare, marcate de un acelaşi refuz de înţelegere din partea coreligionarilor lor, amândoi trăiesc aproape în acelaşi timp, dar activitatea se desfăşoară succesiv. Fiecare cu rolul său, dar unul complementar şi continuator. Din această continuitate şi asemănare s-a născut întrebarea: oare a avut creştinismul două figuri fondatoare?

Iisus, fundamentul creştinismului, Pavel, ziditorul său

Dificultatea în a răspunde direct, clar şi deschis la întrebarea: cine este fondatorul creştinismului? decurge mai ales din faptul că, în acest caz, nu se poate identifica, spre deosebire de celelalte religii, un singur personaj. Specificul decurge din înseşi particularitatea originilor şi începuturilor creştinismului. Într-adevăr, fundamentul acestuia, Iisus Hristos, nu este un fondator de religie; el aparţinea plenar iudaismului palestinian, chiar dacă, din partea autorităţilor religioase ale Ierusalimului timpului său, a fost denunţat ca un transgresor. Faptul că creştinismul, întemeindu-se pe faptele şi spusele lui, a devenit, după ceva timp, o religie distinctă, în loc să rămână un curent al iudaismului, nu a venit de la sine. El reprezintă, în sine, o minune, poate tot la fel de mare precum cea a Învierea lui Iisus. Aşadar, procesul fondator al creştinismului a fost unul relativ îndelungat, marcat de contribuţia a trei generaţii succesive de adepţi ai lui Hristos şi concurenţa a trei factori: impulsul primordial dat de Iisus din Nazaret unei mişcări care, potenţialmente, mina marcherii identităţii evreieşti; receptarea acestuia de o multitudine de actori, printre care personalităţi excepţionale, în frunte cu fariseul Pavel din Tars; în fine, aspiraţia societăţii romane de atunci la o universalitate pe care ideologia imperială se ambiţiona să o realizeze, dar era inhibată prin menţinerea castelor politice, sociale şi religioase ale imperiului. Ori el, creştinismul, era purtătorul unei valorizări a umanului care trecea peste îngrădirile sociale, aspirând în mod natural spre universalitate. Având ca fundament învăţăturile şi puternicul, dar simplul, mesaj umanist al lui Iisus, Pavel a pornit la zidirea creştinismului, operă la care au contribuit un grup reprezentativ al primilor creştini, care a reuşit desprinderea noii religii de mozaism şi afirmarea sa ca de sine stătătoare. Poate lucrul cel mai important, reformulând credinţa iudeo-creştină în limbajul culturii greceşti, acesta a contribuit la mondializarea creştinismului.

Aşadar, în privinţa creştinismului, nu e vorba de un fondator, în sensul comun al termenului, ci, mai degrabă, de un proces fondator, având ca reper prim şi ultim pe Iisus Hristos.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News