Este vorba despre un articol științific publicat, în 2019, de Raed Arafat. Atunci, a comparat situația în care s-a aflat sistemul de urgență în România la începutul anilor 1990 cu situația în care se afla la momentul redactării materialului, subliniind momentele cheie.

Perioada de până în 1990

„În anul 1990, asistența medicală de urgență era asigurată de serviciile de ambulanță, cunoscute de populație sub denumirea „Salvarea”. Serviciile de ambulanță nu au beneficiat de un sprijin adecvat până în 1990, fiindu-le imposibilă îndeplinirea misiunilor la un nivel comparativ cu cel al țărilor occidentale, precum Franța și Germania, care erau folosite adeseori ca termen de comparație. Personalul care deservea serviciul de ambulanță sau „Salvarea” din România era unul heterogen, fără pregătire specifică în domeniul asistenței medicale de urgență. Astfel, în cadrul serviciilor de ambulanță erau angajați medici de medicină generală, asistenți, moașe, conducători auto și, nu în ultimul rând, brancardieri. Lipsa pregătirii specifice a personalului de pe autosanitarele serviciilor de ambulanță a făcut ca rezultatele obținute în cazul urgențelor adevărate, cu risc vital, să nu fie cele așteptate la nivelul anilor 90. Resuscitarea cardio-pulmonară în faza prespitalicească, defibrilarea, efectuarea anesteziei generale și a managementului avansat al căilor respiratorii, imobilizarea corectă a coloanei cervicale, accesul intraosos și multe alte manevre salvatoare de viață erau absente din practică medicală prespitalicească la acel moment”, spunea Arafat.

„Angajații serviciilor de ambulanță au activat în condiții dificile, având la dispoziție ambulanțe lipsite de dotarea minimă necesară care nu asigurau spațiul minim necesar pentru a desfășura în mod corect activitatea medicală la fața locului și pe durata transportului. Cele două tipuri principale de ambulanțe utilizate au fost cele pe șasiul Dacia Combi precum și cele pe șasiul TV (produse de uzinele Tudor Vladimirescu București). La sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 începuseră să apară și ambulanțele pe șasiu ARO. Dotarea acestor ambulanțe era una precară. O ambulanță clasică care se deplasa la urgențe avea o butelie de oxigen, deseori goală, fără defibrilator și fără mjloacele necesare asigurării avansate a căilor respiratorii superioare. Nu exista un standard național care să fie aplicabil tuturor ambulanțelor din dotarea serviciilor de ambulanță, iar defibrilatoarele nu făceau parte din dotarea curentă a acestora. Trebuie menționat, totuși, faptul că, la sfârșitul anilor 80, a existat o tentativă de a dota unele ambulanțe cu defibrilatoare și echipamente de resuscitare, însă numărul mic de ambulanțe implicate, precum și intervenția deseori tardivă la caz, cu personal puțin sau deloc instruit, a făcut ca această inițiativă să nu aibă rezultatele scontate”, preciza Arafat.

Articolul integral AICI!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News